Despre munte...

Text: Cristian Cical

Mă adresez ţie, prietene călător, în acest ceas de primăvară, când simt nevoia să îmi împărtăşesc măcar o mică parte dintre amintirile frumoase ale unui trecut deloc îndepărtat şi îmbogăţit mereu din experienţele prezentului. Mă adresez ţie, prieten necunoscut şi aş dori să ştiu… “oare, ce poveşti ascunde trecutul tau?"...

Poate că ai avut deja şansa să simţi albastrul senin al înălţimilor şi să admiri verdele întunecat al văilor împădurite, aşternute undeva, jos, într-o altă lume. Sau poate că citeşti această poveste din întâmplare, rătăcind pe internet sau printre paginile lucioase ale unei reviste.

Oricum ai fi, călător neobosit al drumurilor de munte sau al cărărilor nesfârşite ale imaginaţiei, te invit să îmi oferi câteva minute… Mi-ar fi fost poate mai uşor dacă ne-am fi aflat faţă în faţă, după o lungă zi de drumeţie prin pădurile încântătoare ale Munţilor Piatra Craiului; invitaţi la masa din scânduri de brad, fiecare bucurându-se de cana de ceai şi de poveştile celui de alături. La fel de frumos ar fi fost să fi stat aşezaţi lângă corturi atât de aproape de Piscul Baciului, de unde, în dimineaţa următoare, am fi putut cuprinde dintr-o singura privire Bucegii şi Făgăraşul… Atâtea amintiri, atât de multe impresii… Acum voi vorbi doar eu; sper însă că va veni curând şi rândul tău, pentru a-mi completa poveştile şi a adăuga altele, cel puţin la fel de frumoase.

Sincer să fiu, imi place mult Bucureştiul… oricât ar părea de ciudat pentru mulţi dintre prietenii mei, l-am îndrăgit din prima clipă, trecând cu uşurinţă peste aglomeraţie, poluare, dar şi peste o doză de nesimţire explicabilă pentru un mediu in care clipa de azi pare sa fie mai importantă decât urmările ei pentru tot restul vieţii. Sclipitoare lume… Vedem aici, în acest controversat oraş, o mulţime de cubuleţe de beton, în care oameni talentaţi fac teatru… Putem găsi şi cutiuţe de beton pline cu apa unde ne place să ne relaxam pentru câteva zeci de minute… Exista şi alei, tot de beton, pierdute printre pâlcuri de copaci, pe care cu drag le numim parcuri… Locuri frumoase, unde ne liniştim şi ne trezim imaginaţia… călătorii interioare, către destinaţii pe care le dorim cât mai curând împlinite. Dar nici un vis, oricât de frumos ar fi, nu poate rivaliza cu trăirea autentică pe care ti-o oferă experienţele reale…

Pentru oricine mă cunoaşte, este evident faptul că iubesc natura cu atât mai mult cu cât am mai puţin parte de ea… Iubesc şi marea, cu briza sa sărata, cu miile de straluciri şi nuanţe, dar, mai mult decât apa, iubesc muntele, ale cărui creste, severe şi semeţe, par să sfideze platitudinea obositoare a câmpiilor din jurul Bucureştiului. L-am căutat de mic, atunci când locuiam într-o altă lume, undeva in Bucovina, şi l-am redescoperit de curând, atunci când călătoriile din ce în ce mai frecvente mi l-au înfăţişat într-o nouă lumină.

  

 Se spune că viaţa este o continuă călătorie prin care te învaţă mereu diverse lucruri. Mă gândesc cu duioşie la impresiile pe care le aveam nu cu mult timp în urmă atunci când, privind din tren cu pietate solitara Cruce a Caraimanului, eram convins că nu am să ajung niciodată în ţinuturile prăpăstioase în care presupuneam că fusese construită... Cum aş fi putut bănui, oare, că în spatele Abruptului Văii Prahovei se află un ţinut blând şi primitor, cu coline domoale pe care se plimbă liniştite turme de oi şi zeci de călători încântaţi de aerul tare şi de uşurinta traseelor! Mi-ar fi fost peste putinţă să bănuiesc faptul că, într-un singur an voi trece, şi nu o singura dată, prin Bucegi, Făgăraş, Piatra Craiului, Retezat, Apuseni şi nu numai… Un singur an şi atât de multe experienţe nebănuite.

Am învăţat câte ceva în aceste luni, din fiecare dintre aceste călătorii la munte. Am învăţat despre capriciile vremii, despre traseele străjuite de marcaje, despre respectul faţă de natură şi faţă de oamenii întâlniţi aici, despre propriile limite precum şi despre energia pe care ţi-o oferă bucuria depăşirii acestora. Şi pentru fiecare dintre aceste noi cunoştinţe, pentru fiecare dintre experienţele prin care am trecut, sunt recunoscător acelor oameni care m-au ajutat să ajung din ce in ce mai sus. Îmi face placere să îţi povestesc câte ceva despre aceşti oameni, adevăraţi prieteni care mi-au oferit un sfat sau o mâna de ajutor atunci când mi se părea dificil să fac un pas mai departe. 

    

 Ca orice începător, am avut nevoie de îndrumare pentru a mă putea apropia de tainele traselelor care pătrund adânc în inima muntelui. Mulţi au şansa de a avea prieteni familiarizaţi cu astfel de trasee. Lipsit de astfel de cunoştinţe, am apelat la o a doua varianta: m-am alăturat unui grup organizat, gestionat de către o şcoală de ghizi montani. Am preferat “Patagon”, fiind impresionat de povestirile unui prieten care participase la cursurile şcolii respective. Mi-au plăcut mult cuvintele lui şi, la drept vorbind, nici nu cunoşteam alte şcoli, fiind la primul contact cu un astfel de mediu.

Pentru cei care nu ştiu, mă simt dator să ofer câteva detalii. O şcoală de ghizi montani este, dupa cum putem intui dupa nume, o organizaţie care îşi propune, ca scop final, să formeze oameni capabili să conducă şi să ajute alţi oameni în călătoriile lor pe munte. Fiind o şcoală, se bazează pe cursuri şi aplicaţii conduse de către instructori, persoane cam de aceeaşi vârstă dar mai experimentate şi care, de cele mai multe ori, au fost şi ele formate în cadrul unor şcoli similare. Fiecare astfel de organizaţie are propria sa structură şi propria filozofie de viaţă. Există diverse abordări, unele punând accent pe transmiterea de informaţii, iar altele pe descoperirea secretelor pe care le ascunde muntele prin intermediul aplicatiilor (călătoriile la munte, pe parcursul cărora ai ocazia să pui în practică ceea ce ai învăţat). Nu mi-am propus să fac o comparaţie între aceste şcoli… Fiecare are ceva special, oameni deosebiţi şi multe lucruri pe care le poţi învăţa prin intermediul metodelor pe care le promovează. Mi-ar plăcea în schimb să spun câteva cuvinte despre şcoala în care m-am format şi anume “Şcoala de ghizi montani Patagon”.

Aşa cum ştii deja, şcoala se bazează pe cursuri (partea teoretică) şi pe aplicaţii (orientate spre practică). Cursurile se desfăşoară săptămânal şi sunt centrate pe o anumită temă. Fiecare are importanţa sa, însă mie mi-au plăcut în mod deosebit cursurile despre echipament montan, orientare turistica, despre alimentaţie şi despre vremea de la munte.

  

Aplicaţiile sunt organizate, in general, o dată la trei săptămâni şi vizează destinaţii din Carpaţii Meridionali (Bucegi, Fagaras, Piatra Craiului şi Retezat). Ţinând cont de specificul cursanţilor (in general studenţi), preţul unei astfel de ieşiri la munte nu este exagerat de mare (in jur de 50 – 60 RON)La inceput, aplicaţiile durează două zile şi sunt mai uşoare, însă pe parcurs dificultatea traseelor sporeşte, la fel şi complexitatea aplicaţiilor, care devin puţin mai lungi (3 zile).

Şcoala se încheie cu o aplicaţie specială, numita “cantonament”, care se apropie de o săptămână şi ai astfel ocazia să simţi cu adevarat ce înseamnă muntele.

Sper că nu te-am plictisit prea tare cu aceste informaţii prezentate într-un mod atât de pragmatic. Este posibil să îţi fie de ajutor, daca te hotărăşti să te alături grupului nostru. Un grup de oameni care s-ar bucura să te primească, daca vii cu sufletul deschis şi cu dorinţa de a ajunge din ce in ce mai sus…

Vorbind despre oameni, primul lucru care m-a impresionat a fost entuziasmul celor de aici. Dincolo de rutina cursurilor, dincolo de regulile specifice aplicaţiilor (cum ar fi mersul în şir indian, numit monom, interzicerea consumului de alcool, şi altele), am observat plăcerea de a merge la munte, împreună cu alţi oameni care îţi împărtăşesc aceeaşi pasiune. Nimeni nu te obligă sa vii, este vorba de propria voinţă. Dar dacă totuşi alegi să vii, trebuie să accepţi regulile, pentru că, la munte, imprudenţa sau neatenţia pot avea consecinţe foarte neplacute, iar şcoala trebuie cu orice preţ să evite astfel de situaţii.

 Ţi-am vorbit despre reguli, despre anumite restricţii… însă acestea nu trebuie să te sperie. Atmosfera este mereu deschisă, plină de voie bună. Simţim cu toţii bucuria de a cunoaşte muntele, de a părăsi rutina de acasă pentru o altfel de viaţă. Îmi place mult sentimentul de “camaraderie” dintre colegi, fiecare având câte ceva de învăţat de la ceilalţi, iar cei mai puternici îi ajuta pe cei mai puţin pregătiţi din punct de vedere fizic.

A urca muntele nu este întodeauna uşor, dar aşa este în viaţă: rareori lucrurile cu adevărat preţioase pot fi obţinute cu uşurinţă. Şi dacă nu renunţi, iar membrii şcolii noastre nu renunţă niciodata, atunci vei vedea cum, pas cu pas, se deschide o alta lume. Râurile limpezi, lacurile ruginii în care vieţuiesc plante ciudate şi crestele semeţe care parcă îţi aşează lumea la picioare reprezintă amintiri de neuitat. Ce privelişte… natura sălbatică, lipsită de deşeurile produse de către oameni care cred că totul li se permite, totul li se cuvine. Din păcate, de sus, se văd şi câteva răni cenuşii în marea verde. Din loc în loc, pădurea este ciuntită cu sălbăticie, nefiind protejata nici măcar în parcurile naţionale.

Într-adevăr, am văzut multe peisaje superbe în munţii noştri. Imi revine în minte sălbaticia Retezatului şi salturile plutitoare ale caprelor negre de acolo. Dar, pe lângă peisaje, pe lângă tot ceea ce este nou şi sălbatic, am mai fost impresionat de un lucru: de adevăraţii oameni de munte: aceia care respectă natura, care te salută când îi întâlneşti pe traseu şi care te întâmpină cu un ceai cald atunci cand ajungi seara, obosit şi înfrigurat, la refugiu. Imi place mult să vorbesc cu astfel de oameni, sunt deseori foarte deschişi şi poţi învăţa multe lucruri din experienţa acestora.

Oamenii, la munte, chiar ştiu să se distreze… Avem cântece atat de frumoase… Este de înţeles că şi noi, în şcoală, avem cântăreţii noştri, care ne însufleţesc serile petrecute la cabană. Viaţa este atât de frumoasă daca ştii să te bucuri de ea!

Ca o menţiune specială, imi revin în minte nopţile de vară petrecute la cort… Miros de fân şi de verdeaţa… un vânt uşor scuturând pânza… căldura sacului de dormit… lumina care te trezeste dimineata. Ce amintiri… ce dorinţe!…

Apropo… dacă tot am ajuns la dorinţe, imi doresc acum, spre final, să ofer călătorului începător, iniţial mai mult visător, câteva mici sfaturi, pe care mi le-aş fi dorit şi eu la început. A merge pe munte nu este o joaca… echipamentul este foarte important, la fel şi sfaturile celor mai experimentaţi decât tine. Respectă traseele, ai grijă la vreme şi nu-ţi asuma riscuri exagerate. Informează-te înainte de a pleca la drum şi urmăreşte cu atenţie harta. Experienţa vine în timp, lucrurile se învaţă, iar uneori este nevoie şi de puţină răbdare.

Ţi-am vorbit cu plăcere despre Patagon, care nu este doar o şcoala… ci o stare de spirit… Un pic de nebunie şi dorinţa de a merge mereu înainte. Dacă iubeşti viaţa, atunci simţi nevoia să o trăieşti din plin.

Cred sincer ca ar trebui sa ieşim mai des din cutiuţele şi cubuleţele noastre de beton… şi să vedem ceea ce natura ne dăruieşte cu atât de multă generozitate. Visele noastre au nevoie de spatiu… nu le inchide intre patru pereţi!

Drag călător… imi va face plăcere să ne reîntâlnim pe drumurile de munte… Atunci va fi rândul tău să povesteşti, iar eu te voi asculta cu plăcere.

Cristian Cical