---

 

 

---

 

 

4 - 5 Aprilie 2009

Articol de: Florin Leahu

Ei, daa... refugiul grind... Poate o sa va intrebati de ce am inceput acest articol asa! Ce mod de a incepe o relatare mai e si asta? Intr-un fel aveti dreptate, dar totusi nu prea aveti. Dintre voi cei ce il veti citi, cei care au fost cu mine acolo stiu ca nectarul oferit de Piatra Craiului intru adaparea ochilor privitorului  nu are nevoie de cuvinte pentru a fi descris, dupa cum nici nu e usor sa gasesti cuvinte demne de aceasta pretentie. Deci, intelegeti impasul meu.
Binecunoscutul peron 3 al Garii de nord ne astepta primitor de parca ne simtise lipsa de la ultima prezenta. Cu toate acestea, trenul a plecat de la linia 6. Noi nu eram interesati de asta. Asteptam nerabdatori sa ne bata la geam, in fata ochilor, Brasovul. Spre dezamagirea mea, am fost doar zece persoane, incluzand instructorii, de departe cel mai trist record al incercatului Patagon. Pentru mine a fost o ocazie de a-mi reaminti cu nostalgie de Folea cea cu 36 de persoane sau de Padina unde, de asemenea, am fost peste 30.

 

 

                                    

 

 

De asemenea, Folea imi amintea ca voi reveni in Piatra Craiului, pe care o stiam din povesti a fi ascutita si anevoioasa la urcus. Totusi, eu nu o cunoscusem asa, deoarece de la cabana Folea varfurile accesibile privirii par a fi niste dealuri uriase desenate in linii blande.
Deci, am inceput calatoria cu traditionala septica, unde orgoliile sunt mari, distractia pe masura, si unde esti taxat zdravan daca te bucuri arogant de o victorie, iar mai apoi esti invins. Un rapsod mai de etnie intunecata (probabil il vom vedea in confruntarea de la Cuca sub mana de fier a bulibasei BurtaLata )si-a incordat burduful acordeonului intr-un compartiment vecin (onorand o „comanda”, cum o numea el) ceea ce a generat printre noi ocazii de glume si veselie nespusa, pe care nu aveam cum sa le ratam. Asta coincidea cu momentul in care trenul serpuia ca o omida la poalele neasemuitilor Bucegi, de unde crucea Caraimanului ne privea semeata si impunatoare, nu mai putin impunatoare decat pantagruelicul ei soclu. Pentru noi a fost un prilej pentru a deschide sesiunea foto (pe care Sorel o incepuse deja cu rasaritul) si de a deveni constienti ca ajungem din nou in sanul iubitului munte.

 

 

 

In Brasov am ajuns doar cu 15 minute inainte de plecarea „mocanitei de Zarnesti” – cum o numesc eu – motiv pentru care nu am avut timp sa fac cele 100 de geno primite in tren, primele dintr-un lung sir. Odata coborati in Zarnesti, am luat deja cunoscutul drum spre prapastiile durate in calcar cu migala de unealta vreunui zeu singuratic, pentru a-si savura momentele de solitudine. Eu am ramas in urma cu Sorel pentru nelipsitele poze, prilej cu care mi-am marit miza de geno la 125 de bucati. La fantana lui Botorog, am achitat onorabil 75 de genoflexiuni din total (la 25 fiind acompaniat de Dragos care avea si el sa mai primeasca un tain a doua zi), iar la urmatorul popas, cand prapastiile se abat la stanga, spre satul Pestera, am savarsit si restanta de 50, dar soldul nu a stat mult pe zero, caci nu mai departe de urmatorul popas am mai primit 25. Lasand in dreapta traseul spre Curmatura, ne-am abatut la stanga, iar dupa inca o bucata de mers, ne-am abatut din nou la stanga, parasind siguranta drumului si avantandu-ne spre traseul care nu poate duce decat in sus. Este familiarul moment cand inima incepe sa bata mai tare, cand stii ca amageala s-a terminat, si ca te apropii de motivul pentru care ai parasit Bucurestiul de beton. Este totodata momentul cand stii ca, nu peste mult timp, va incepe si anevoiosul urcus care, cu cat este mai anevoios, cu atat iti daruieste o satisfactie mai mare cand admiri privelistea de acolo de sus. Iar din acest punct de vedere, Pietrei Craiului a avut de ce sa ne ofere satisfactii din plin. Urcusul a fost cat se poate de anevoios.

 

 

 

 

Acum, privind in urma, traseul nu mi s-a parut nici prea lung nici prea obositor, asta pentru ca am avut – ca niciodata – o conditie fizica de invidiat, nefiind invins nici de genoflexiunile primite in numar generos, nici de zapada incapatanata care se opunea inaintarii, nici de pietrele ascutite si inclinate care transformau ascensiunea in provocare. Cand am vazut refugiul Grind I mijind deasupra mea in dreapta, am reactionat chiar uimit in oarecare masura, gen „aaaa, pai asta e tot? Am ajuns deja?” si am admirat cu nesat si mai indeaproape creasta pe langa ale carei poale mersesem cu gatul sucit inspre ea in urma cu cateva ore. Tot pe acolo admirasem si viorelele si ghioceii si deplansesem valcelele despadurite care iti amintesc de rautatea, nesimtirea si nepasarea semenilor tai pentru minunatele daruri pe care natura ti le ofera spre a te bucura, si asta fara a-ti cere banii pentru care ei o distrug.

 

 

Odata ajunsi la refugiu, eu si cu Sorel am infulecat in graba un sendvis-doua, ne-am echipat corespunzator si am pornit spre creasta, moment in care Razvan si Dragos erau deja trecuti de jumatatea distantei dinspre Grindul nostru de tabla spre La Om. Inaintam foarte greu, coama avand un unghi de inclinare care varia nepasator intre 60˚ si 80˚. Dar tot acesta era motivul pentru care peisajul de sub noi se micsora simtitor, iar privirii ii era permis sa se incordeze spre orizonturi din ce in ce mai indepartate. Urcusul nostru continua cu pauze lungi si dese (cheia marilor succese), dar, de fiecare data cand priveam inapoi, aveam impresia ca ne urcaseram pe o scara pana acolo. Adapostul nostru de tabla se facea din ce in ce mai mic si noi priveam tot mai printre bocanci pentru a-l localiza. Cat despre cortul instalat de Stan, singurul motiv pentru care se mai vedea, era pentru culoarea rosie si locatia lui chiar langa foc. Eu nu eram asa de obosit precum Sorel, care era epuizat din cauza faptului ca nu avusese timp sa manance suficient pentru suta lui aproape nestirbita de kilograme. Nu semana deloc cu Sorelul acela care ramasese in urma sa se zgaiasca pe prapastii si dupa ce nu il mai vedea nimeni in spate ne ajunsese din urma nici nu stiu cand. Bocancii erau plini cu apa cum ii sade bine muntomanului incercat, iar la pauze picioarele ne inghetau destul de repede. Sorel ma ameninta mereu ca ne intoarcem desi eu nu vroiam intuind ca a doua zi nu se va trezi nimeni la patru pentru a merge pe creasta, si in niciun caz Razvan care era deja acolo. Dar am inceput sa cochetez cu ideea ca ne vom intoarce, mai ales ca vazusem ca buza crestei nu era asa aproape cum ma asteptam. Sorel tot zicea ca mai mergem putin si ne intoarcem si acum era randul meu sa il stresez pe aceasta tema. Astfel, am ajuns si la ultima stana care punea opreliste privirii spre varful Baciului. Am urcat si acea scara suspendata in gol, cum mi s-a parut mie atunci, si picioarele imi tremurau pe stanca. Dupa ce am urcat cu destule emotii, ne-am oprit pentru a da o roata orizontului si abia acum incepeau adevaratele emotii, de data aceasta inaltatoare.

 

 

 

Simteam intr-adevar cum stancile calcaroase se incretesc sub noi si ne inalta vazand cu ochii tot mai departe de pamant si mai aproape de cer spre a ne deschide orizontul dincolo de limita vizibilului. Aveam senzatia ca dau un zoom out pe o harta GoogleEarth. Totul era incredibil, ametitor, ascutit si ... SUS. Rasuflarea taiata in prealabil datorita altitudinii mi se taiase acum de tot datorita panoramei. Cum priveam spre sud-est, perpendicular pe creasta Pietrei, aflata in spate, Bucegii se dezveleau privirii in toata splendoarea lor, de la nord-estul strajuit de Omu pana la sud-vestul paclos al Leaotei pe o axa paralela cu cea desenata de creasta spre care tindeam sa ajungem. Cum era deja trecut de ora noua, Bucegii se dusesera la culcare, probabil la semnalul vreunui brad mai inalt care aprinsese frontala lunii, dar dincolo de creasta mai mijea o aura luminoasa asemena celor din icoanele cu sfinti, deasupra careia cerul insangerat se zbatea sa fuga de intunericul inevitabil. Este momentul cand un avion brazdeaza linistea cerului strecurandu-se printre stelele ce incepusera sa mijeasca spre vestul ranit de purpura amurgului, parca intr-o incercare disperata de a ajunge din urma soarele care se inrosise de ras de aceasta isprava. Imi aduc aminte ca l-am privit tacuti si nemiscati, aproape smeriti simtindu-ne mici si neinsemnati, dar mari si invincibili in acelasi timp. A treia zi, cand am descarcat pozele de pe camera foto, am vazut ca il imortalizase si Razvan de pe creasta (camera mea fusese la el). Avea alta perspectiva, dar nu ma puteam insela: era acelasi tablou!

 

 

                              

 

 

Am ajuns si pe creasta. Era deja ora zece cand am atins Piscul Baciului, care ne privise trufas pe parcursul ascensiuni. Ne privise semet si arogant, de la inaltimea celor 2237 de metri ai sai. Dar cand am pus piciorul pe el, noi am fost cei trufasi, cei semeti si aroganti; noi am fost cei care l-am ingenuncheat; noi am fost invingatorii, cei care il priveam de sus, mai de sus decat el cu inaltimile noastre neglijabile; noi am fost cei care l-am facut de rusine, cei care l-am iubit si l-am respectat, cei care i-am multumit ca sta supus si neclintit sub picioarele noastre pentru a ne permite sa vedem urmatoarele noastre tinte care vor avea aceeasi soarta ca si el, aceea de a servi drept foisor privirii noastre.

Acolo au urmat „pozele de trofeu” alaturi de Razvan si Dragos care se intorceau degerati dinspre Saua Grindului (unde niste temerari au innoptat pe creasta AFARA chiar langa refugiu. Daca vor citi cumva articolul... respect! – trebuia sa va mentionez) , dupa care ei au plecat spre gazda noastra, Grind I, pe cand eu si Sorel am ramas sa ne bucuram si de creasta, chiar daca nu mai prinsesem nimic din crepusculul inserarii. Ne-am intors de aceasta data spre vest, lasand Bucegii in spate si doar putin in stanga pentru a admira crestetele carunte ale masivului Iezer – Papusa stralucind neclintite sub lumina blanda ca o privire de bunica a lunii, dinspre Fagaras. Sub creasta se vedeau licurici neclintiti – Spirlea si Curmatura. Fagarasii ne priveau si ei de dupa ele. In spate, Bucegii raspundeau si ei la apel, totul intr-o liniste de inceput de lume. Am coborat dupa vreo jumatate de ora oprindu-ne pe fiecare insulita de iarba in marea de zapada pentru a admira luminile tremurande ale localitatilor ce se zareau in noapte exact ca din avion: o harta punctata de leduri numeroase si incalcite straniu pe negrul pamantului. De dupa valcelele care se distingeau perfect datorita contrastului zapezii cu cel al padurilor, dar si al cerului senin si instelat si a lunii aproape pline, se distingeau inspre dreapta satul Pestera, Casa Folea iar mai apoi, spre stanga, Branul si cetatea Rasnov, Zarnestii cei adormiti si Brasovul nesfarsit care serpuia furisandu-se pe dupa Bucegi spre Predeal si, la nordul lui, un oras care nici eu nici Sorel nu am stiut exact ce este, dar daca ma iau dupa satelitii Google cred ca era Codlea.

 

 

Era o minune sa stai intins pe spate si sa privesti cerul si stelele incremenite in lumini reci, si luna palida ca o mireasa moarta. Era o minune sa ne vezi pe Sorel, care nu este chiar un tip tacut, si pe mine, a carui vorbarie nu mai are nevoie de vreo prezentare, cum stateam pe spate, fara sa zicem nimic, fiecare cu gandurile lui, ascultand linistea si privind infinitul. Din cand in cand mai intorceam capul spre luminile oraselor, spre inaltimile muntilor si din nou spre cer. Parca totul era mai frumos privit in liniste, parca era perceput mai profund, mai aproape de talcul intrinsec al celor trei planuri: cerul, pamantul si puntea de munti care le uneste, toate invelite in draperia opaca a noptii. Coboram in stilul-bolid patagonian, prudenti dar totodata inconstienti pe zapada inghetata al carei tobogan ne ducea in unghiuri ametitoare asemenea unui roller coaster. Spun inconstienti pentru ca era foarte usor sa iei viteza si foarte greu sa te opresti, nici macar calcaiele nevrand sa te asculte.

 

 

 

 

De cateva ori a trebuit sa ma rostogolesc in lateral, fortandu-mi incheieturile mainii si genunchii pana la limita entorsei pentru a ma putea opri. La urma urmei sub noi nu erau decat hauri si stanci.
Am ajuns si noi pe la miezul noptii la refugiu, ghidati de focul care aparea si disparea pe dupa bolovanii uriasi, uzi leoarca, dar totusi neinghetati, si rupti de oboseala. Pe la unu s-a dat stingerea, desi unii (vezi Mihai Dragan) dormeau inca de cand noi eram la jumatatea coamei spre La Om. Dupa un somn odihnitor pe scandura in sacii de dormit (ce-si poate dori un muntoman mai mult!) de numai 6 ore am inceput descinderea spre Zarnesti, Dragos si cu mine conducand plutonul de mars. Dragos a avut „inspirata” idee sa scurteze drumul, ceea ce in principiu a si reusit, dar in ce conditii! O zapada de mai bine de o jumatate de metru in unele locuri sub care se ascundea o colonie de jnepenish, busteni culcati, surcele dese, tot tacamul. E drept ca pentru noi, baietii, nu a fost neobisnuit de greu si am fi salvat chiar vreo 10 minute, dar pentru fete era un infern, chiar si vanjoasei Irina parandu-i-se anevoios. Despre spiridusele Elena si Corina nu mai vorbim. Una peste alta, am ajuns bine – dealtfel poteca se vedea inca de sus – iar Dragos si-a primit si el rasplata – 50 de geno pe care le-a „comercializat” in schimbul a vreo 40 de flotari (nu va speriati, le-a facut in serii! ).

 

 

Contrar asteptarilor noastre am pierdut „mocanita” spre Brasov la pret de 15 minute, motiv pentru care am intins masa campeneasca langa autogara, am bagat si fornetti si inghetata, iar mai apoi am plecat cu un microbuz de 8 persoane (noi fiind zece) spre Brasov unde am fost surprisi sa aflam ca trenul cu care ne intorseseram in Bucuresti in urma cu doar o luna pleca mult mai tarziu decat ne-am fi asteptat. Deci, am facut ce face orice om dupa un traseu lung si o noapte scurta intr-o zi calduroasa pe un peron de gara: am intins izoprenele pe primul petec de iarba si am stat la umbra lungindu-ne ca niste caini lenesi (unii! Ceilalti au fost sa manance si mai stiu eu ce! Vezi tu... ei nu urcasera pe creasta de La Table cu o seara inainte...). Pe tren, o partida lunga de whist si nelipsita saptica, dar si nelipsita „masa de la intoarcere” care decurge deja ca un ritual, toti unindu-ne la gramada sa terminam ce mai are fiecare prin rucsac. Apoi... din nou Bucuresti (de ce?!).
Am facut-o si pe-asta! Asteptam cantonamentul! (si eu, Razvane, astept un traseu prin august Plaiul Foii – Lanturi – Baciului – Pestera – Zarnesti!)