|
|
 Cantonamentul – Ultimul capitol Patagon®: Iezer-Papusa - Cabana Cuca 24-25-26 Aprilie 2009 Articol de Florin Leahu Asteptat cu nerabdare de toata lumea, a fost subiectul multor incertitudini care au culminat in ajunul plecarii, cand mai multi membri au anuntat ca nu mai pot onora cu prezenta, fiecare din motive diferite, mai mult sau mai putin obiective. Toate acestea au facut sa planeze un val de indispozitie care s-a facut simtit mai mult sau mai putin de-a lungul aventurii care nici nu incepuse inca. Haideti sa vedem cum au decurs lucrurile!... Ziua I – Acomodarea Ajungem la cabana Cuca, pe la unu fara ceva, avand program de voie pana va fi gata masa – 3 dupa-amiaza. Mie unul imi era dor de cabana primei mele experiente alaturi de Patagon. A fost inceputul unei perioade care pentru mine s-a dovedit nespus de frumoasa si care sper ca va dura inca mult si de-acum inainte. Deci, imi puteti intelege nostalgia. De asemenea voiam sa vad daca mai exista in coltul origami iahtul meu din hartie si polistiren si am fost putin dezamagit sa constat ca nu mai era nici el cum, dealtfel, nimic altceva din micul univers de hartie nu supravietuise. La prima masa am avut tocanita de fasole verde. Bineinteles, bucatarul – Stan (imi amintesc zambind ca pe site am vazut cum ajutorii de bucatar au fost supranumiti „ajutori de Stan”). Masa era inca impodobita cu doua boluri cu oua vopsite de la Paste. Singurul neajuns a fost ca... nu a prea ajuns. S-au iscat nelipsitele glume, Sorel exclamand: Ne-a placut asa! A fost buna la gust!”. Printre rasetele unanime, Stan i-a replicat: „Data viitoare iti faci singur cum vrei tu si cat vrei tu!”. Singura care nu s-a atins a fost Irina care, dupa cate am observat, nu agreeaza defel fasolea verde. Dupa masa a urmat si primul concurs: franghia. Tiganii s-au dovedit invincibili si categorici, probabil spunandu-si cuvantul antrenamentul de cand le mai moare cateun cal si sunt nevoiti sa isi care carutele singuri (nu luati in considerare ultima afirmatie care e rautacioasa si e spusa doar din perspectiva adversarului, ea neavand nicio valoare din perspectiva „jurnalistica”  ). Cortul Tiganilor Atmosfera s-a dovedit incordata intre necuvantatoare (si nu numai!), bietul Amos luandu-si de cateva ori bataie de la Razvan si chiar un picior 46 sanatos de la Sorel, pentru interminabilele dispute cu Max, catelul lui Rares. Imi incerc norocul cu o prima serie de interviuri/pareri, dar nimeni nu vrea sa comenteze in niciun fel. Este clar totusi ca Irina si Corina Tudorica sunt nemultumite. Ajungem la capitolul „constructia taberelor pentru supravietuire” unde atmosfera se mai destinde si gandul la aventura ce va urma seara urmatoare face lumea sa munceasca cu entuziasm. Razvan alege locul taberei si un prim plan ingineresc. Apoi eu si, pe rand, toti ceilalti membri ai echipei venim cu idei constructive.  Grota VikingilorCu Mihai si Marius Rosu am conlucrat excelent la caratul bustenilor, in timp ce fetele au adus multa cetina pentru acoperis de deasupra barajului pe ingenioasa targa improvizata din sfoara si cateva bete. Prima ora, Razvan a muncit cot la cot cu noi, dupa aceea plecand, ca avea treaba (probabil sa aranjeze traseul pentru orientarea de noapte, m-am gandit eu!). In acest timp, in tabara adversa nu s-a vazut mare miscare, in prima zi ei construind mai mult gardul (foarte misto gardul) si vatra (vatra tiganeasca, pe trei randuri de pietre!). am primit si doua puncte penalizare pentru ca ii stricasem adapostul lui Stan, carand cei doi busteni pentru a construi mica noastra grota (eu si cu Rosu am fost protagonistii). Toata lumea ne-a intrebat ulterior „da voi nu ati vazut ca erau prea bine aranjate, ca sa fie puse acolo intamplator?”. Bineinteles, dragilor, ca am vazut, ca doar nu suntem dobitoci, si chiar ne-am gandit ca s-ar putea sa fie puse de Stan acolo, intrucat nu era nici langa tabara tiganilor, nici langa a noastra. Dar cum nu era acoperit de cetina, nu ne-am gandit ca va fi un adapost si, cum Stan nu ne-a spus nimic despre trebusoara asta, nici nu ne-a pasat (serios, omule, trebuia sa ne spui; altfel, orice nu este interzis de reguli , este permis - doar eram in "razboi", nu?  ) – noi aveam de adunat o gramada de busteni pentru a termina tavanul grotei si ne amintiseram de indemnul lui Razvan de dupa masa de pranz: „bai, furati, descurcati-va, fiti vigilenti!”. Doar nu era sa va spun asta atunci, nu?   A urmat impartirea taberelor de supravietuire individuala care a coincis cu inceperea ploii. Trebuia sa fiu in echipa cu Camelia care exclamase mai devreme: „Daca ploua si e frig la noapte ne incalzim amandoi!”. Bineinteles ca a fost taxata cu glume, aluzii si rasete. S-a alaturat echipei si Elena care era in plus (sunt iar rautacios, nu ma bagati in seama, pur si simplu nu avea coechipier! ). N-am apucat decat sa infigem steagurile si sa facem vatra ca am fost chemati la cabana (ploaia incepea sa-si revendice teritoriul!). Pe drum, Camelia se tot intreba daca ne lasa cu frontalele macar pana la locul taberelor, insirand o intreaga lista de „daca ne-ar lasa si cu...”, fapt care a detrerminat reactia spontana si amuzanta a Corei: „Asa, si altceva ce ai mai vrea sa-ti dea la supravietuire?”. La care raspunsul ei a fost: „Pe Dragos!” (apropo, Dragos, rusine ca nu ai venit!  Nu ma intereseaza de ce si nu vreau sa aud scuze!). Pana la masa am reusit sa ii iau lui Mihai un interviu (a fost singurul interviu adevarat si cel mai bun al cantonamentului!). S-a aratat foarte entuziast, mai ales in legatura cu orientarea pe timp de noapte desi, excluzand-o pe Camelia care a fost accidentata la picior, a fost singurul care nu a participat la aceasta proba, veti vedea si de ce!In rest, ceilalti au evitat interviurile, intrand intr-o adevarata „silenzio stampa”, de parca declaratiile ar fi fost folosite ca probe impotriva lor de catre DNA (rusine pentru atitudinea rezervata, in „chintesenta” ei, pe care ati avut-o fata de presa; si asta include si instructorii, nu numai cursantii!). in asteptarea mesei, incercand sa-i iau un interviu Ralucai, am intrebat-o ce parere are despre ce s-a intamplat pana acum in cantonament. Raspunsul ei a venit rapid si categoric: „mi-e foame! Asta e parerea!” . Sorel, ca de obicei, nu a zis nimic, nici macar „nu am nimic de comentat!”. Pe semne ca e timid in fata camerei . Cum ne intorseseram mai devreme decat ar fi trebuit din cauza ploii, ne-am asezat in jurul mesei luminate de cele 2 lumanarele-candele si am mai asteptat putin venirea mancarii, bineinteles, in nelipsitele glume si rasete. Mihai a luat 10 geno pentru ca a folosit cuvantul „c...r” (l-am insotit si eu pentru ca... pentru ca trebuie sa fac si eu cateva geno in fiecare aplicatie ). Reactia lui Mihai a fost: „Au vorbit mai multi urat si m-ai auzit tocmai pe mine, da’ asta e!”, la care Razvan l-a intrebat: „Cine a mai vorbit urat? Spune-mi mie!”. Mihai, bineinteles, a zis: „Nu spun, ca nu e frumos!”, atragand reactia mea imediata: „Asa, Mihai, bravo! Mersi!”, ceea ce, bineinteles, nu putea sa duca decat la o explozie de hohote de ras. Am iesit afara cu Mihai si am facut 15 geno in loc de 10, amandoi, la unison. Cum Mihai, purta frontala (care indica pe fereastra numarul de genoflexiuni facute), dupa ce am terminat noi, Razvan a zis sa iau frontala sa fac si eu ca nu s-au vazut ca sa fie numarate si, deci, am mai facut 10 geno. Oricum eu spusesem inainte sa iesim la fereastra, terenul de pedeapsa, ca nici nu m-as ridica pentru 10 geno, ca ma simt jignit de un numar atat de mic, ceea ce a fost salutat cu o noua serie de rasete.  A venit si mancarea (yeeee!...) – mamaliguta si carnaciori in sote de ceapa – foarte bun, cald si, de aceasta data si indestulator. In timpul mesei, pe cand unii faceau glume (eu si Mihai) si altii radeau (jumatatea din jurul nostru), altii erau nemultumiti (Corina si Irina). Daca pe Irina o intelegeam, intrucat avusese o dispozitie proasta si cu o zi inainte, fiind la un pas sa renunte la venirea in aplicatie (la care, probabil, se mai adaugase si incidentul de la concursul cu franghia unde practic si-a facut praf doua degete), nu am inteles reactia Corinei, care a fost poate singura dintre noi toti care nu a lipsit in nicio aplicatie si nici nu avusese nemultumiri in legatura cu ceva pana atunci (cel putin din cate stiu eu). Sincer, nu stiu care a fost motivul real, cert este ca a urmat un schimb tensionat de replici retorice si insinuante intre tabara „nemultumitilor” si Razvan, nemultumit la randul lui de atmosfera existenta. A spus Razvan ceva (sincer, nu-mi amintesc ce, pentru ca mi-a scapat si contextul de la care se pornise discutia), care a contrariat-o pe Corina, considerand spusele lui ca incarcate cu un anumit grad de misoginism, chiar daca nu a spus fatis ca asta gandeste.  BAIETII LA TAIFASConcluzia mea a fost ca nervii erau foarte incordati, simtindu-se atat presiunea fizica dar si cea psihica. Chiar Corina recunoscuse la un moment dat ca pentru ea este foarte greu, nu a mai facut asa ceva si nu este obisnuita. Vestea ca nu aveam in programul cantonamentului nicio ora alocata somnului pe timpul celor doua zile si doua nopti de efort pusese mare presiune si pe cei mai incercati dintre noi, chiar daca ascundeam acest lucru. Mai ales ca ploaia nu dadea semne ca s-ar opri si cele doua nopti erau rezervate orientarii, supravietuirii individuale si celei pe tabere, toate astea AFARA, ACOLO UNDE ERA SI PLOAIA. Eu chiar eram ingrijorat ca nu reusisem sa fac si un adapost pentru tabara de supravietiure individuala, in timp ce Camelia se intreba daca o sa mai tinem pana la urma supravietuirea pe vremea asta, iar Elena se intreba cum o sa sustinem focul daca nu se va opri ploaia. Eu unul, sincer, nu ma intrebam cum o sa il sustinem, ci eram ingrijorat de cum o sa il aprindem.  Instructor AmosOdata si masa terminata, dupa obisnuita „pauza pentru digestie”, ne-am dus sa ne pregatim pentru orientare. Aici am incercat sa o trag de limba pe Corina, care a fost rezervata in declarataii, afisand – cum se spune – doar „varianta pentru presa” si ascunzandu-se in spatele unor cuvinte pompoase (chintesenta rullz! ). Despre mancare a avut de spus doar ca este „extrem de traditionala”. Rosu nu a declarat nimic (avea o fata speriata  de parca eram Cristian Sabbach la „Politia in actiune” – trebuia sa il vedeti ). Irina care isi punea o atela la cele doua degete rupte, a evitat zambareata si sarcastica sa raspunda la intrebari, iar Razvan... ei bine, cand a fost intrebat ce parere are despre cum a decurs „ziua unu” a raspuns suparat : „ce, tu nu vezi ca toata lumea te ingana si comenteaza?”A urmat cuvantarea „pregatitoare” pentru orientare, care a fost presarata in mare parte cu povestile despre evenimentele stranii si fantomele din partea locului. Imprejurarile in care au murit unii oameni (una din cruci fiind foarte aproape de taberele de supravietuire), precum si incurajatoarul fapt ca nu avem semnal si ca daca tipam nu se aude datorita vuietului izvorului (multumim, Razvan!) au facut echipele sa uite de nemultumiri si proasta dispozitie si sa se gandeasca cu ingrijorare, unii chiar cu groaza (Corina!), la evenimentul ce va urma. Singurul relaxat a fost Mihai care a spus clar ca el nu vine, pentru ca e patit cu chestii din astea supranaturale si a ramas traumatizat. Si asa a ratat el momentul pe care il astepta cu cel mai mare entuziasm – orientarea! . La fel de relaxat a fost si Rares care, asa cum il stim, ce credeti ca face cand are 5 minute libere? – ati ghicit: doarme! Stiti si voi, daca nu a venit Mihai Dragan (Zeul Somnului, cum i se mai spune), trebuia sa aiba un inlocuitor.Prima echipa a fost Corina cu Rosu, am auzit pe urma povestea Corinei care nu il lasa deloc pe Marius sa se departeze la mai mult de un pas de ea (povestile lui Razvan si-au atins scopul), urmata de echipa formata din Enciu si Cora care au si castigat concursul cu un timp putin peste 40 de minute – felicitari. Si aici ghidusiile lui Razvan au pacalit o parte din cursanti, inclusiv echipa castigatoare: toti mutii avand indiciile scrise mare cu markerul, ultimul indiciu avea trasa o linie orizontala ca si cum nu ar fi scris nimic, iar mai jos scria minuscul cu pixul ditamai cuvantul – superextracalifragilistic. Ultima oara am plecat toti cei cinci ramasi, deoarece deja 2 echipe se destramasera (cea a mea si a Elenei – Camelia era accidentata – si cea a Irinei – Mihai renuntase) si, cum si ora era inaintata (trecut de 12), Razvan a decis sa fuzionam. Un lucru imbucurator a fost ca ploaia se oprise. Dupa ce a inceput goana dupa muti, toata lumea uitase de „fantoma de la Cuca”, vorbindu-se numai de indicii, directie, pasi, grade si coordonate. De remarcat Rares, care desi trezit din somn, vedea mutii de la distanta. Asta si pentru ca noi eram concentrati asupra directiei si a numarului de pasi si el era in spate privind pe sus. Foarte haioasa este povestea mutului 8: dand directia, eu am ramas ca de obicei in urma si am vazut ca Raluca, fiind cea care numara pasii (apropo, a facut-o excelent!), se abatuse putin spre stanga de la directie. Atunci am inceput sa numar si eu pasii pe directia corecta. Mutul, fiind ascuns in bradet, Raluca nu l-a vazut si a inceput sa il caute putin mai in fata. Eu, dupa ce am terminat de numarat pasii, chiar in bradet, m-am oprit uitandu-ma imprejur, dar nu-l vedeam. Atunci Raluca se intoarce spre mine si vede ca mutul era chiar sub piciorul meu stang: stateam pe el.   Felicitari si Elenei care a vazut mutul 9 de dincolo de rau (eu chiar spusesem ca ma astept sa fie dincolo de rau, caci pasii nostri se terminasera chiar pe malul apei, dar nu il vedeam de acolo ca era pe cealalta parte a unui copac. In final traseul a fost frumos, desi parerea mea este ca la mutul 7 pasii au fost exagerat de mari (am stat la mutul 7 cam o jumatate de ora, mai mult decat pentru ceilalti 9 muti la un loc, si era frustrant ca era doar la 18 pasi distanta de cel precedent). Traseul ne-a facut sa traversam de 3-4 ori raul, ceea ce a fost distractiv (multumesc spray-ului meu impermeabil ca mi-a pastrat bocancii uscati!). Eu am fost putin dezamagit ca nu am reusit sa castigam aceasta proba pentru ca am gasit 9 muti in 20 de minute si la unul singur am stat o jumatate de ora. Inca un amanunt interesant este ca am gasit un alt mut din alt traseu de orientare, care era foarte aproape de mutul 6. Corina a declarat ulterior ca s-a gandit tot timpul la fantome si la inceput era tentata sa renunte, pentru ca luasera directia gresit la primul mut. Felicitari tuturor echipelor ca au reusit sa gaseasca toti mutii, indiferent de timp. Felicitari lui Stan, care a stat tot timpul afara in frig (in cea mai mare parte singur) pentru a supraveghea echipele de pe traseu. Si, nu in ultimul rand, felicitari lui Sorel care a sforait pe tot parcursul orientarii ca un monstru mitologic, speriind astfel fantoma si, deci, scutindu-ne de o intalnire cu aceasta .A urmat apoi stingerea (desi jumatate dormeau deja). Supravietuirea individuala fusese anulata datorita starii de oboseala care se resimtea printre toti cursantii - unii erau chiar uzi. La urma urmei, supravietuirea pe tabere era mai importanta si mai plina de invataturi, si la aceea nu va lipsi nimeni, nici daca va ninge sau va ploua (ne rugam toti sa nu fi invocat cineva vreo paparuda intre timp ). Astfel ne-am bucurat toti de cateva ore de somn pana a doua zi la 7 cand se anuntase desteptarea. Eu am ramas cu frontala in sala de mese sa imi notez amanuntele necesare scrierii acestui articol si , dupa vreo ora cand am terminat, ceilalti dormeau neintorsi. Ziua II – Proba de foc Desi dormisem cel mai putin, pe la 7 fara ceva m-am trezit (nu pot sa dorm asa mult la munte, indiferent de efort). Se trezise si Razvan si am crezut ca o sa inceapa desteptarea dar mi-a facut semn sa stau linistit. Ne asteptau o zi si o noapte solicitante si a decis sa ne mai lase tuturor 2-3 ore de somn in plus. Pana pe la 10 am mai dormit putin, am mai si glumit cu cei care se trezisera deja (Sorel s-a trezit printre ultimii desi dormea de pe la 10-11). A urmat micul-dejun (branza topita felii pe paine, biscuiti cu miere si cu gem si, desigur, ceai). Dupa masa urmatorul eveniment l-au reprezentat concursurile: targa, stafeta si roaba. Si unul pe care eu l-am numit „alergatul in jurul cozii”. Acesta din urma a fost foarte distractiv si l-am castigat prin descalificarea adversarilor. Targa a fost de asemenea o proba pe care am castigat-o categoric pentru ca in minutele necesare pentru luarea din cabana a lucrurilor utile pentru improvizarea targii, noi luaseram deja si betele necesare cadrului, iar in timp ce ceilalti se duceau dupa bete noi deja o si construiseram. Principiul a fost foarte simplu si foarte rapid: doua hanorace insirate pe doua bete (este cea mai usor de construit, comoda si rezistenta targa daca ai betele tepene – recomandata chiar si in tehnicile de prim ajutor in cazul accidentatilor care pot fi transportati) si un izopren peste (izoprenul meu care a fost facut praf – by the way!). A avut dreptate si Corina cand a spus ca noi mai participaseram la asemenea proba si eram pregatiti (din 6 membri, doar Rosu cred ca nu mai participase, eu, Cora, Camelia, Mihai si Raluca, mai participand la un cantonament pana atunci, in timp ce de partea cealalta, Elena, Corina, Irina, Enciu si Rares nu mai avusesera o asemenea experienta). La stafeta lucrurile au stat putin diferit. Eu fusesem ales de adversari sa stau pe bara la aceasta proba asa cum Rosu statuse la sfoara cu o zi inainte (pentru ca noi aveam un om in plus in echipa), iar la proba de alergat, Camelia care si asa era accidentata, nu a putut alerga foarte repede, fortandu-si piciorul, ceea ce i-a provocat neplaceri pe toata durata cantonamentului (la intoarcere chiar mergea putin schiopatand). La „mersul piticului” Raluca a cedat la jumatatea traseului, ca si Rosu dealtfel (culmea torturii: sa supui un urias la „mersul piticului” ), si echipa a pierdut mult timp si iarasi nu am reusit sa castigam. A urmat apoi proba cu „roaba” unde Irina, desi avea doua degete rupte, a reusit un timp surprinzator. Dupa parerea mea, atat stafeta cat si roaba au fost castigate datorita Irinei. Cred ca ea a fost adversarul-cheie pe tot parcursul competitiei. Practic au mai avut un baiat in echipa. Chiar si la franghie. Nici la „alergatul cu spatele” nu am reusit sa ne impunem, desi la final eu reusisem sa recuperez aproape jumatate de tura, starnind rasetele celorlalti pentru modul cum imi aruncam picioarele inapoi. Bineinteles ca trebuia sa avem si o provocare Instructori vs. Cursanti. Ce a urmat... stiti si voi... no comment! (cei ce vor sa stie ce culoare are lenjeria lui Razvan sa se uite la filmulet – apropo, Razvan, daca mai dadeai de doua ori din picioare cred ca daramai cativa brazi din imprejurimi )A urmat apoi o noua etapa de construire a taberelor de supravituire. Vremea era acum de partea noastra: soare, cald, un vanticel racoros – totul cum trebuie.   Masa de pranz ne-a adus supa de legume in prim-plan. Nu a fost destula paine, dar supa a fost destula si noi am mancat in consecinta. Calda si gustoasa, exact ce ne trebuie. Dupa masa, unii (printre care si eu), au dormit vreo doua ore, pe cand ceilalti au avut program de voie. Cand ne-am trezit noi ningea cu niste fulgi mari si pufosi si desi, de ti-era mai mare dragul sa-i privesti plutind. Aceasta era vremea pe care am pornit noi spre asa-numita Stana, aflata cam la o treime din drumul de la cabana Cuca spre Varful Papusa. Pana la stana am urcat destul de repede, ninsoarea se diminuase si fulgii erau mai marunti, iar la un moment dat chiar se inseninase un pic spre vest, ceea ce l-a facut pe Sorel sa spere ca vom prinde ceva din apus. Am urcat putin mai sus, dar din pacate nu s-a mai inseninat pentru a putea admira apusul. A fost totusi interesant de vazut o gaura de cer senin in patura omniprezenta de nori cenusii. Intorcandu-ne spre cabana, ne-am grabit pentru a ajunge pe lumina, ceea ce am si reusit la limita, dupa o coborare demna de un record de viteza. A urmat masa de seara formata din mazare – la fel: buna la gust, dar putina - si, pentru cine a vrut, si supa ramasa de la pranz (bineinteles ca m-am inscris si eu pentru 2 portii – noroc ca nu s-au inghesuit prea multi si am avut destul; la fel si Mihai – eu si cu el cerseam tot timpul cate ceva de mancare din portia celorlalti). Ei, da! Si dupa masa – supravietuirea... Am plecat cu totii „luminati” doar de frontala lui Stan, motiv pentru care Rares a reusit sa rupa poteca suspendata care ducea spre tabere. Ajunsi in tabere am „dat drumul” focului si a inceput aventura! Eu cu Mihai am plecat primii in recunoastere. A fost un prim moment amuzant. Ma furisasem prin dreapta taberei „tiganilor” si eram foarte aproape de steag – asta dupa 20 de minute de testat rabdarea, deoarece atat a durat pana s-au infipt steagurile. Enciu era dupa apa si a trecut exact prin fata mea la vreo 2 metri cand s-a intors. Sorel ii zice: „Gata, Rosule, ai venit?”, iar cineva (nu-mi amintesc cine) il corecteaza: „Enciu, ma, nu Rosu!”. Sorel zice: „Asa, ca am gresit!”, la care vine replica ingenua a Irinei: „Ma si miram, cum, deja au venit?”. Oooff, noi veniseram de mult timp, dar am asteptat si infigerea steagurilor! Bineinteles ca am reusit cu greu sa-mi inabusesc rasul, mai ales ca la distanta la care eram, m-ar fi dat de gol orice zgomot. Apoi vine vremea cand Sorel il recruteaza pe Enciu in incercarea de a ne face si ei o vizita neasteptata. Sorel vine spre mine si ii spune lui Enciu Alex sa mearga pe partea cealalta si sa se intalneasca la brad, apoi ii spune in gluma sa aiba grija sa nu calce pe iscoadele taberei noastre. De notat ca a spus acest lucru tocmai cand m-a calcat pe mine pe varful bocancului, ceea ce m-a facut din nou sa rad si mi-a dat si senzatia ca am fost descoperit. Am rezistat primului impuls de a ma ridica si de a zice „m-ai prins” si am mai asteptat cateva secunde. Vazand ca nu intampin nicio reactie de la Sorel, mi-am dat seama ca acesta nu ma observase si m-am facut in continuare cat puteam eu de mic, uitand si sa mai respir. Sorel s-a intalnit cu Enciu in spatele taberei, cum vorbisera, si l-au gasit pe Mihai, dat de gol de tricoul alb care ii iesea pe sub hanorac (si acum ma gandesc, Mihai, ca daca nu te vedeau atunci, plecau spre tabara noastra si furam un steag!). Fiind apoi suspiciosi, au inceput sa-l caute si pe „celalalt” si Enciu m-a gasit si pe mine, dar numai dupa ce s-a impiedicat de mine si a cazut peste mine. Era prima din multele dati in care aveam sa fiu calcat in picioare in acea noapte, si cum se face ca aproape de fiecare data se impiedica de mine numai Enciu.  Asa arata cursantul Patagon dupa cantonamentAm plecat apoi cu Rosu care, cum era el mare, calca de trosneau toate surcelele de prin zona. Eu m-am rastit in soapta la el sa fie atent pe unde calca sa nu ne dea de gol, iar el, spontan si cu o fata de scolar prins cu tema nefacuta, zice grabit: „Gata, nu mai fac!”. A fost foarte amuzant la faza aia. In timp ce ma apropiam de tabara adversa, ma gandeam ce util ne fusese concursul de mersul piticului de dimineata. Am fost prinsi din nou, dupa acelasi scenariu: primul a fost descoperit Rosu, pe urma l-au cautat si pe „celalalt” si am sfarsit din nou calcat in picioare. Reintorsi in tabara, eu cu Rosu ne-am dus dupa lemne si i-am auzit pe Sorel si pe Enciu vorbind dinspre un brad apropiat de tabara noastra (apropo, baieti, nici macar soapta nu era, vorbeati practic cu voce tare la cativa pasi de noi, pai asa se face panda?). I-am facut semn lui Rosu si am inconjurat bradul cu pricina. Pe Sorel l-am vazut imediat deoarece statea lipit de brad in picioare si i se distingea silueta pe fondul cerului, iar pe Enciu l-am atins accidental cu piciorul cand ma duceam spre Sorel (dar nu te-am calcat in picioare, moncher!). Au urmat cartofii si ceapa coapta, ceai nu am servit, deoarece multa vreme am crezut ca se ratacise la imparteala si se afla tot in tabara adversarilor, ceea ce s-a dovedit a fi fals. Pe scurt, alte momente notabile: Sorel s-a apropiat in doua randuri pana langa noi (Enciu si Rares nu s-au dovedit la fel de agili, desi nu aveau volumul acestuia); Rares a dormit cateva ore bune, in timp ce Irina si Elena nu au inchis un ochi; Sorel a fost foarte suparat ca Razvan a legat steagurile pentru a nu putea fi smulse, exclamand: „Data viitoare vin si eu cu sacu’ de ciment si fac fundatie, sa vedem daca il mai fura cineva!” (apropo, ma simt nevoit sa recunosc, intr-adevar, ca nu mi s-a parut fair play, dar cum ambele capetenii fusesera consultate la stabilirea regulamentului si cum nimeni nu a adus nicio precizare pe aceasta tema, practic nu exista nicio regula care sa iti interzica "sa ii faci ceva steagului", deci, data viitoare, fiti mai atenti la detalii ); avem de mentionat si o "cadere in pacat" a arbitrului Stan (altfel incoruptibil) care ne-a dus pe mine si pe Razvan cu frontala pana in apropierea taberei adverse , dupa care a dormit cateva ore cazat de acestia; am avut „sansa” de a sta culcat-lipit vreo 5 minute intr-o zona cel putin umeda, ca sa nu spun mai multe, si de a sta nemiscat vreun sfert de ora cu Rosu pe o gramada de surcele, pentru a nu fi descoperiti de adversarii care erau si ei in recunoastere (nu e cel mai bun teren sa stai nemiscat, mai ales cand vezi a doua zi in acelasi loc „monumentul” lui Sorel, „bandajat” in hartie igienica roz ). Pe la sase eu cu bravul Rosu eram singurii care nu dormisera din tabara noastra. Cum Raluca si Camelia se trezisera, Rosu s-a dus la culcare, nu inainte sa guste din ceaiul meu asezonat si cu cetina de brad (era foarte interesant, putin mentolat... da, gasisem si ceaiul si nu a fost facut doar din cetina!). Eu, desi picam de somn, nu am vrut sa dorm pana la 7 si am plecat din nou spre tabara bulibasei. Fara vreo intentie de a fura, intrucat deja era lumina in toata regula, m-am apropiat mergand in picioare, dar vazand ca nu era nimeni in „curte” in afara de Irina care nu ma vazuse deloc, mi-am incercat norocul si m-am furisat spre steagul albastru, pe care toata noaptea am incercat sa-l fur. Am reusit (finally) pe lumina ce nu reusisem toata noaptea: sa fur ravnitul steag, desi toti membrii erau treji (jucau septica). Dar fiind lumina, au vazut ca lipseste steagul si m-au vazut de dupa gard in timp ce ma taram sa scap din raza taberei lor. Evident, nu s-a pus dar pentru mine a fost o jumatate de victorie. Am incercat sa repet schema la sapte fara zece, dupa exact o jumatate de ora in care eram obligat prin regulament sa nu mai incerc nimic. Dar se asteptau si ei la asta, asa ca erau toti in curte si nu am reusit sa trec nici de prima stanca si ma si vazusera. L-am intrebat pe Sorel: „Ti-e somn?” (by the way! Si el s-a numarat printre cei care nu au dormit deloc la supravietuire!), iar el imi raspunde: „Nu, de ce?”. Eu ii zic: „Hai pe Papusa!”, la care el, prompt si zambaret: „Imi e somn!”. Evident ca nu am mers nicaieri. Toti au plecat apoi spre cabana, in timp ce eu cu Rosu cu Razvan si Cora am ramas sa dormim in adapostul nostru construit cu atata truda.   Se terminase supravietuirea si practic se incheiase cantonamentul... cu victoria tiganilor (60% meritul Irinei ... parerea mea!). Oricum, felicitari! Ziua III – Plecarea Eu cu Rosu, ca niste bravi vikingi ce ne aflam, ne-am trezit pe la 10 jumate si am luat-o la colindat, vorba ceea – pe Arges in sus. L-am luat cu noi si pe Amos care nu mai avea stare si altfel i-ar fi trezit pe Razvan si pe Cora (daca ar sti Razvan pe unde l-am tarat noi pe bietul Amos – care a demonstrat veleitati de caprioara – cu siguranta ne-ar omori; Rosule, tu sunt sigur ca razi acum cand citesti, ca stii la ce ma refer ). Am vazut si un adapost uimitor prin ingeniozitatea si usurinta cu care a fost construit (ca dobitocul, nu i-am facut o poza, ca nu mai aveam baterie aproape deloc la telefon si am zis sa pastrez), si pe la 11 jumate ne-am intors la adapost, trezindu-i pe cei doi somnorosi, dupa care ne-am dus si noi la cabana unde ceilalti inca dormeau – majoritatea dintre ei. Asa ca am mai stat afara, jucandu-ne cu Amos si cu... sendvisurile lui Rosu (din care el nu a mancat decat unul singur). A urmat micul-dejun cu acelasi ceai si aceiasi biscuiti cu gem si cu miere. Apoi, eu cu Enciu ne-am dus in cele doua tabere pentru o ultima contemplare, sedinta foto si... reconcilierea, dupa care a urmat obisnuita sedinta foto dinaintea fiecarei plecari, la totemul din fata cabanei Cuca.De mentionat si baia (esuata) de sampanie cu care Razvan a incercat sa ne surprinda (maan, mai bine ne dadeai tuturor cateo gura), dupa care a urmat „decernarea” diplomei Elenei, care, dupa cum stiti, nu putea sa o ridice ulterior intrucat va pleca (daca nu cumva a plecat deja) in Lisabona ( lisabonezhooo, hauarde, sa ne aduci poze, mho!). Si iata-ne din nou la drum!... Parerile culese pe drumul de intoarcere au fost in mare parte aceleasi. Toti au fost mai deschisi si mai comunicativi decat in prima zi, si nici nemultumitii parca nu mai erau atat de nemultumiti. Intrebata daca ar mai repeta orientarea, Corina a spus categoric: „Da, dar sa nu mai spuna Razvan povesti din alea!”, iar Elena a conchis ca daca ar fi fost din nou vineri, stiind ce se va intampla, ar fi venit din nou fara sa ezite. Orientarea pare sa fi fost pe placul tuturor, pentru unii exceptand povestile „motivante” ale lui Razvan. Mihai regreta acum ca nu a venit si el, sustinand ca ar veni daca ar putea da timpul inapoi (traseul il facuse doar a doua zi pe lumina cu Sorel si Camelia, cand deja se vedeau pozitiile mutilor). Intrebati despre factorii care au decis victoria tiganilor, membrii ambelor tabere au sustinut ca Irina a fost un factor decisiv (se pare ca aceasta a avut o contributie majora si in avantajul de trei puncte cu care membrii „satrei” au inceput competitia propriu-zisa). Raluca a mai adaugat ca si ea a fost un factor care a influentat rezultatul intrucat nu a reusit sa termine proba de „mersul piticului” si Camelia care a fost accidentata si nu a putut sa dea randament. Mihai a.k.a. Gica-Contra a declarat ca „au castigat pentru ca s-au plans ca niste femei”, iar Enciu, in sacaitorul stil patagonesc a adaugat ca „am castigat pentru ca am fost mai buni!”. In vesnica disputa dintre Razvan si Sorel, acesta din urma i-a aruncat celuilalt: „Bai, Razvane, trebuie sa discutam sa vedem ce se intampla, ca acum ai pierdut, anul trecut ai pierdut; nu stiu care-i treaba!... Si am avut si un baiat in minus, pe Dragos!”. La aceasta afirmatie eu as aduce un comentariu – un punct de vedere la care nimeni nu s-a gandit pana acum, dar just dupa parerea mea: absenta lui Dragos a fost mai mult un beneficiu decat un dezavantaj pentru adversari, intrucat din acest motiv ei au avut privilegiul de a elimina cate un membru al echipei noastre la fiecare proba, si au facut-o strategic – la franghie l-au eliminat pe Rosu; la stafeta/alergare m-au eliminat pe mine, la targa l-au eliminat pe Mihai, si asa mai departe. Deci nu am avut niciun membru in plus la nicio proba, ba chiar am avut unul dintre membrii redutabili eliminat si pe Camelia care a fost accidentata pe deasupra prezenta la toate probele de efort, asa ca cei care au pus in balanta criteriul echilibrului dintre cele doua tabere... mai ganditi-va in favoarea cui s-a inclinat balanta (tema pentru vacanta). Am uitat sa mentionez glumele cu care ne-am distrat tot cantonamentul (mai mult eu, Cora si Camelia) pe seama „celor noua ani” – fetele stiu la ce ma refer  . De asemenea din parerile mele (altele decat cele presarate deja in articol): cel mai bine m-am distrat la supravietuire, dezvoltandu-mi calitatile de "iscoada" si a fost chiar palpitant (abia astept urmatorul cantonament !). Cred ca nu am meritat acea depunctare (nu e ca si cum am fi trisat sau am fi incercat sa influentam rezultatul in vreo maniera neortodoxa - preferam sa fac 100 de geno legate, in locul depunctarii, desi nu cred ca Rosu imi impartaseste aceasta parere ). Personal, acest cantonament a fost o experienta evaluativa pentru mine, raportat la celalalt cantonament la care am participat si m-a condus la concluzia ca am evoluat mult fata de anul trecut. Sunt inca ofticat ca nu am reusit sa castig orientarea si oricat de justificat mi s-ar parea argumentul „mutului 7” trebuie sa imi asum infrangerea (data viitoare nu aveti nicio sansa, va avertizez de pe-acum! ). Date fiind imprejurarile, dincolo de scuze care nu-si au rostul, tiganii au meritat victoria si ii felicit sincer inca o data pentru sufletul pe care l-au pus, daca nu in cantonamentul propriu-zis, cel putin in competitia in sine (bravo, mho! bafto delo delo!). In concluzie, am avut de toate: soare, zapada, ploaie, vant, nori, cer senin, toate in numai doua zile. A fost frumos, palpitant, distractiv, competitiv, dificil pe alocuri, uneori mai putin placut pentru unii, dar in final a rezultat ca de fiecare data, o experienta reusita marca Patagon® (vorba aia: marca inregistrata, nu fleac ). Ne vedem in Sezonul sapte! Coming soon... Comentarii (1)
 Scrie un comentariu
Logati-va pentru a putea scrie un comentariu .
|
Desi in prima parte ai fost (foarte) rautacios...apoi te`ai dat pe brazda...si te`ai concentrat mai mult pe momentele amuzante si placute!
Ar mai fi de adaugat: palcurile de branduse care erau acoperite de stratul de zapada proaspata, era un sentiment foarte ciudat sa ninga atat, cu fulgi asa mari...tinand cont ca peste numai cateva zile urma sa se deschida sezonul estival...
La concursuri s`a eliminat cate un viking...dar la construirea Taberelor si la Supravietuirea propiu`zisa...tiganii au avut un BARBAT in minus...pe Dragos ( alis Bear Grylls ) care s`ar fi strecurat ca o rama printre steagurile voastre
BurtaLata...a fost singuru` care a atins steagu` echipei adverse noaptea ( chiar a tras cu putere de el ) , trebuia sa spun asta
Bineinteles o mare contributie pentru acest 'succes' o are Stan...care mi`a asigurat o alimentatie corespunzatoare!
Toata aceastea fiind spuse...la cat mai multe Cantonamente PATAGON...si peste 5 ani...tot aici sa va gasim