Entuziasm. Nerabdare. Insomnie. Stare febrila. Neastampar. Cumparaturi in ultima clipa. Bagajul cu 2 ore inainte sa sune ceasul. 2 ore de somn incordat, iepureste sa nu cumva sa ratez ora de sculare. Trezit inaintea ceasului desi era sambata, dupa o saptamana full la serviciu; cu toate astea curiozitatea si nerabdarea erau mai puternice decat starea normala fizica de oboseala.


         In sfarsit, intalnirea din gara de la ora 05:30, linia 1. Punctualitatea, primul test pe care l-am trecut cu totii. Punctualitatea nefiind deloc punctul meu forte, m-am intrecut pe mine insami de data aceasta, din 2 considerente: frica de a nu intarzia si de a nu a pierde trenul- scenarii din cele mai horror mi-au trecut prin minte in seara dinainte si in dimineata respectiva- si nerabdarea de a evada cat mai repede din orasul cel imbacsit, nebun, alienator de identitati, opusul total al meleagurilor de vis ce ne asteptau la orizont.


         Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la fata locului. Planurile mele de a rupe macar juma’ de ora de somn pe tren bineinteles au fost total incalcate, avand norocul sa intretin discutii  interesante cu doua persoane  simpatice ce s-au nimerit sa fie colege de compartiment. Ghinionul lor daca si ele voiau sa doarma putin sa isi faca plinul de energie pentru aventura ce ne astepta pe toti. Prima surpriza a fost trenul personal care numai a tren personal nu arata, in sensul foarte bun, deoarece conditiile erau foarte bune, comparabile cu cele ale trenurilor Sageata Albastra.


         Odata ajunsi in Sinaia, pe la un noua si jumatate, vremea isi arata coltii amenintatoare prin primii stropi de ploaie, prilej cu care ne-am scotocit fiecare memoria daca am uitat sau nu pelerina de ploaie acasa, insa norii unui asemenea gand neplacut ca vremea ne-ar putea fi potrivnica se risipira indata dupa cateva minute prin prima raza palida si timida de soare. Toate fiind zise, ultima sansa de aprovizionare cu diverse, apa, baterii, biscuiti, ciocolata, a fost in oras, ultima noastra legatura cu civilizatia a fost foarte rapid rupta in momentul in care ne-am aliniat cuminti in monom, unul in spatele celuilalt, sub indrumarea instructorilor.


         Trecerea de la orasul civilizat in labirintul primitor si totodata plin de neprevazut al muntelui salbatic si constient numai de sine s-a petrecut pe nesimtite, m-am trezit intr-o racoare placuta, intr-o paleta de culori vii, de un verde crud si proaspat de primavara, carari batute de altii ca noi, intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, purtand istoria fiecarui turist in parte si imbatandu-ma de prospetimea aerului ce imi curata bland plamanii sufocati de noxele demne numai de un bucurestean veritabil.


         Incursiunea in aceasta aventura s-a facut treptat insa rapid; pentru un novice si un om de munte aflat inca la gradul de aspirant, urcusul prin cararile serpuite si din ce in ce mai abrupte a fost destul de anevoios mai ales la jumatatea drumului cand simti ca fizicul tau este supus unui efort cu care nu esti obisnuit in calitatea ta de orasean full-time. Un luminis in zare este o tinta spre care gafaind sperand sa ajungi cat mai repede spre a o putea lua de la cap cu forte proaspete. Numai ca timpul de repaos este foarte zgarcit cu tine si te trezesti ca trebuie sa iti dozezi cat mai intelept si eficient efortul spre a putea rezista pana la urmatorul popas. Nu  am crezut ca are sa-mi fie vreodata asa draga zarirea telegondolei (care ne-a scutit de un urcus destul de greu pentru un incepator, ma refer la efort si nu la dificultatea traseului).


         Pe tot parcursul drumetiei, singurele preocupari erau cum sa imi dozez efortul sa pot rezista rezonabil traseului, sa surpind cu aparatul peisajele si imaginile cele mai reusite, sa reusesc sa tin pasul cu cel din fata mea spre a nu incurca pe cel din urma mea, sa mai prind un moment de repaos sa iau o gura de apa sau ciocolata, prietena mea de nadejde dintotdeauna.  Toate celelalte ganduri mai mult sau  mai putin relevante dispareau asa in ceata incetul cu incetul. Frumusetea si maretia naturii si importanta aventurii in care pornisem nu mai faceau loc gandurilor banale legate de viata dinainte de  primul pas in tren. Parca totul incepea si se termina cu ce traiam acolo, prezentul, asta si numai asta conta.


         Drumul spre ravnita cabana, casa noastra din acea seara, parca era din ce in ce mai anevoios, expresia “ a da piept cu” muntele este foarte indreptatita in cazul patagonistilor- nu toti aveam 1.80m, dar meritam titlul asta daca am supravietuit rezonabil primei aplicatii- deoarece cu cat urcam mai mult cu atat era mai abrupta panta. Eu cel putin, luam pauze din ce in ce mai dese de respiro si catam cu privirea cabana salvatoare din ghearele nemiloase ale muntelui din ce in ce mai de neinduplecat cu neputinta si limitele omului ce incearca sa patrunda tainele naturii salbatice.


         A venit si momentul mult asteptat cand pasii din ce in ce mai rari se apropiau de destinatie, moment in care te simti un adevarat invingator, cutezator cu forta naturii dar in acelasi timp biruitor asupra propriilor slabiciuni si limite. E o senzatie care nu poate fi descrisa in cuvinte decat foarte schematic, sentimentul pe care il ai cand esti sus, langa cabana, uitandu-te in urma ta, jos, revazand tot traseul pe care l-ai parcurs deloc usor, toate acestea te invaluie si te simti atotputernic pentru o clipa. Satisfactia pe care o ai nu se compara cu nimic, merita macar o data in viata sa traiesti acest sentiment.


         Odata ajunsi la cabana, suntem rasplatiti cu o masa buna, un ceai cald, o odihna binemeritata, program de voie pana la cursul de la ora 9. Am piscat juma de ora de somn, juma de ora de pingpong in cazul meu (pentru restul biliard, table,carti,sah) care m-au revitalizat la loc. Eram din nou ca noua, desi cu dureri de la bataturi, dar nici vorba de oboseala, desi ea exista fizic insa psihicul biruise demult asupra celui dintai.  Nu a durat mult pana ce am pornit din nou in alta expeditie, spre cabana Piatra Arsa. Pe drum am intalnit o zona plina cu jnepeni parca desprinsa din picturile cele mai reusite ale unor talentati pictori. Primul curs de orientare tinut de Razvan pe platou mi-a dat o senzatie de libertate si mi-a strecurat in ganduri ideea cursurilor din toti anii de studii cand poate as fi invatzat sa pretuiesc altfel si sa pot digera orele de geografie care cu siguranta ar fi devenit mult mai captivante astfel..

  
         Am mai bifat un punct pe harta noastra si ne-am inapoiat la cabana. Program de voie, odihna si al doilea curs de la ora 9. Asadar, asteptam cu nerabdare cursul, de data aceasta eu contorizand minutele care treceau putin peste ora 9..  La curs, ni s-au prezentat cateva notiuni geografice si lucruri interesante despre Muntii Bucegi, notiuni elementare ce ar trebui stiute de orice om de munte, apoi o scurta prezentare a animalelor salbatice cu care ai putea avea surpriza sa te intalnesti pe drum si cateva sfaturi despre cum ai putea reactiona in aceste cazuri..


         Prilej de mare caterinca, dar in sensul dragutz, de poante care mai de care mai amuzante si prilejul cu care m-am ales cu o porecla binemeritata, de ce sa nu recunosc, de “ Donsoara Panica” sau “ Donsoara Si Daca..”( la orice sfat al instructorilor, mintea mea nascocea scenariile cele mai horror si apocaliptice si incepeam fiecare idee nastrusnica cu acest “ Dar daca..”). Ar fi fost chiar amuzant asa retrospectiv ca in agendele in care fiecare isi lua notite precum elevii constiinciosi, sa noteze si aceste gaguri foarte haioase. Multumesc pe aceasta cale instructorilor pentru rabdarea de care au dat dovada cu mine si incerc pe viitor sa fiu mai optimista si mai putin panicoasa..


         La ora 00: 30 s-a dat stingerea, cred ca am adormit aproape instantaneu, un somn atat de binemeritat si vital pentru urmatoarea zi care desi fiind ziua de intoarcere, se prefigura destul de solicitanta. Si asa a si fost. A debutat cu inviorarea de la ora opt dimineata, unii mai somnorosi, altii mai vioi, toti incercand sa execute cat mai corect exercitiile de incalzire ale instructorului Cappy. Sunt sigura ca daca m-as fi putut privi din exterior, as fi ras copios de tentativele mele de a tine pasul cu exigentele exercitiilor. Noroc ca nu a durat prea mult, am revenit in camera pentru a putea porni curand in alta expeditie, ultima inainte de a lua drumul de intoarcere.


         Drept urmare, am pornit-o agale spre Cabana Valea Dorului, un traseu mai usor ca pentru niste montaniarzi destul de obositi  care trebuiau sa isi pastreze rezervele de energie pentru sesiunea destul de dificila de la coborare. Razvan ne-a explicat tuturor ca aceasta urma sa fie mai mult o plimbare intre amici in care insa fiecare trebuia sa fie atent sa nu ramana prea in urma cu pozele, captati fiind de farmecul peisajului, si nici sa grabeasca ritmul pasilor in dorinta de a ajunge mai repede sau inaintea celorlalti dintr-un exces de zel la cabana.  Ni s-a reamintit si am simtit-o si noi pe parcurs faptul ca suntem un grup iar ritmul il da acela care din varii motive merge mai incet, el devenind cap de grup in sensul ca el va merge in fata, inaintea tuturor.


         Acest rol i-a revenit lui Gamba de data aceasta, dar cine stie, data viitoare poate el va fi in urma,  fiind de fapt cel dintai..:)  Cred ca fiecare din noi a simtit la un moment dat daca nu in acelasi timp aceasta apartenenta la un grup, unde inveti sa nu mai gandesti egoist, inveti sa te gandesti si la cel de langa tine, sa il ajuti, sa ii respecti micile imperfectiuni stiind ca la randul tau vei avea nevoie de intelegerea si ajutorul lui.

"Mihaela stie ca instructorii chiar au avut grija de noi. Mi-a povestit cum se dezvalise din greseala noaptea si unul din instructorii care dormea cu noi in camera a acoperit-o. Ce frumos!

Abia astept urmatoarea aplicatie!"  - citat de pe site -

Ne-am luat ramas bun de la Miorita, mama noastra protectoare pentru o noapte, nestiind cand o vom mai revedea dar stiind totusi ca ea va fi tot timpul acolo pentru noi, peste un an poate, doi.. Ceva mai odihniti decat cu o zi inainte, cu rucsacurile substantial usurate de mancare, am pornit-o spre casa. Exact cum banuiam, coborarea era poate la fel de solicitanta si ceva mai periculoasa in sensul ca o clipa de neatentie putea sa insemne o luxare a gleznei de zile mari sau o plimbare foarte rapida de-a rostogolul pana jos, iar eu nu aveam gheare in dotare cu care sa pun frana cand imi poftea inima, precum nenea Ursu’. M-am pricopsit cu o durere de muschi la picioare de zile mari, la intoarcere, mai ceva ca la urcare, de abia asteptam sa ajung cu bine la destinatie.


         Odata ajungi inapoi in gara la Sinaia, in asteptarea trenului, in timp ce  toti stateam tolaniti si refaceam in minte tot traseul, simtindu-ne fiecare din noi putin eroi, reusind si castigand aceasta intrecere in primul rand cu noi insine, mi se reaminteste mai in gluma mai in serios de catre Cappy datoria de 20 de geno pe care o castigasem la intoarcere, abatandu-ma in doua randuri de la traseul normal si iesind din monom. Initial am crezut ca e o gluma, apoi am sperat ca va uita pana jos, insa in acel moment parea destul de clar ce trebuia sa fac..Drept urmare, m-am conformat, am inghitit in sec si am executat 20 de geno, abtinandu-ma sa nu mai protestez, nu de alta dar nu era loc de negociere si nu mai voiam sa ma aleg cu inca 10, 20, o suta de geno drept pedeapsa.. Desi genunchii ma dureau cumplit, ma izbucnise un ras contagios, gasind situatia cel putin amuzanta, in gara, in timp ce toti ceilalti se odihneau in asteptarea trenului, aidoma celoralti turisti deveniti spectatori, eu, Rares si  Cappy executam la unison 20 de geno..

         Cred ca nu mai are sens sa spun cum mi se infatisa Bucurestiul la intoarcere. Ramasese doar acelasi ca in urma cu doua zile, poate doar si mai putin drag ca inainte. Ca in toate vacantele exotice si deosebite din care te intorci, si de data asta, gandul imi ramasese in locurile acelea pline de farmec, oazele acelea de liniste si frumusete, retraind acel sentiment de libertate pe care orasul ti-l curma cu fiecare zi si devenind inconstient suferinzi de claustrofobie.  Nerabdarea si entuziasmul si-au facut din nou loc in mine de data asta in legatura cu urmatoarea noastra incursiune in necunoscut, peste trei saptamani care mi se par deja o vesnicie..Prilej cu care ne vom reintalni la linia 1, Gara de Nord, aceeasi ora, aceiasi oameni deosebiti..Si de ce nu, ocazia sa mai pot pune intrebarea “ Dar daca?..”