---

    Fetze noi aminteau de imaginea cursantilor incepatori din prima aplicatie care tot asa, porneau cu entuziasm si nedumerire la drum, fara macar sa isi poata inchipui anvergura aventurii in care se lansasera; insa acel entuziasm nu era mai prejos la ceilalti care gustasera din deliciile aplicatiilor trecute si tocmai de aceea stiau ca niciuna nu seamana una cu cealalta, fiecare revendicandu-si portia ei de originalitate si doza ei de imprevizibil.

    Iata-ne deci din nou in gara, in tren, apoi in Busteni. In tren cei mai zelosi si mai curajosi au inceput incalzirea cu cateva geno sau flotari castigate cu “sudoare” ca pedeapsa la jocul de carti. Ceilalti mai dormitau, mai mancau, mai fotografiau ici pe colo, fiecare cum putea. Ajunsi in gara la Sinaia, fiecare incerca sa profite pentru ultima oara in cele 2 zile de beneficiile calorice ale  unei shaorme- vezi Rambo- unui pachet de biscuiti,  unei provizii considerabile de ciocolata de casa, samd. In asteptarea telecabinei ce nu facea fata numarului mare de turisti ce isi asteptau ascensiunea in salbaticia culmilor, imaginatia unora zburda teleleu pana intr-acolo incat unii cumparau “urechelnite”- nu va imaginati acele insecte foarte simpatice dar nu si sa le ai in prejma, acesta e termenul pe care il atribui eu acelor casti ce se pun pe urechi contra frigului si a vantului la purtator- Rares fiind fericitul posesor a una pereche casti imblanite de culoare maro deschis gen coama de leu, starnind rafale de ras si o sedinta foto care I-ar face invidiosi si pe cei mai buni fotografi de la FHM-. Rares a stiut sa ii multumeasca in stilul lui unic Marei pentru celebritatea de care incepuse sa se bucure in timp foarte scurt datorita ei. Urmatoarea victima de data aceasta de buna voie si nesilita de nimeni  fu Whisky care isi achizitiona una pereche peruca bruneta asortata cu una pereche coarne de culoare rosie gen a la carcotasi, rezultatul fiind acelasi, amuzamente pe seama lui Whisky, metamorfozat intr-o dama bine.

                             

                             

      

    Actul 2: E timpul sa avem grija unde si cum pasim, pestera cere de la noi o ofranda, pentru a-i patrunde tainele ne cere in schimb un efort fizic considerabil, o atentie hiperbolica as putea zice- avand in vedere ca orice miscare gresita putea sa insemne o plonjare direct in apa de gheata si vanatai de mai toata frumusetea pe tot corpul si multe altele-..Daca pana acum spagatul mi parea imposibil, din acest moment pot spune ca am atins performante atletice de seama pentru a sari practic de pe o stanca pe cealalta. Era singura sansa sa pot continua drumul asa ca a trebuit sa o fac si pe asta. Imaginati-va acum cum ar fi sa treci printr-o gaura extrem de stramta si situata la inaltime pentru care fara ajutorul mainii intinse de cel dinaintea ta ti-ar fi aproape imposibil sa treci, imaginati-va cat e cateodata de migaloasa strecurarea unui fir de ata prin orificiul minuscul al acului...

    Actul 3: Bustean. Dedesubt apa adanca, cristalina si rece ca gheatza. Singura modalitate de a trece in partea cealalta. Nu ai de ales, asa ca te specializezi si in echilibristica. Rasufli usurat dupa ce ai trecut si de acest obstacol.

                             

    Actul 4: Busteanul numarul 2 care se dovedeste a fi mai nesuferit si mai de neinduplecat decat fratele lui de mai inainte. Pe el trebuie sa te tarasti pe o parte si pe spate, sa te tii cu grija de stanca ce planeaza deasupra capului tau precum sabia lui Damocles si sa te impingi in brate tarandu-ti picioarele inspre inainte; si bineinteles sa te rogi sa nu te lase muschii tocmai acum si sa nu iti pierzi cumva echilibrul, nu de alta, dar jos te astepta  o baie de „sauna”. Am trecut si de asta..

  

    Actul 5: Credeti ca asta a fost tot? Nicidecum. Drumul spre altarul pesterii devine din ce in ce mai anevoios. In fata noastra un perete de stanca aproape perpendicular, jilav si albicios ni se infatiseaza semet si arogant, zicand parca „ Pana aici v-a fost dragilor, de mine nici ca mai treceti!”. Provocandu-ne la duel si gadilandu-le orgoliul, suntem inhamati la un urcus echivalent cu alpinismul - doar unii din noi, randurile curajosilor subtiindu-se treptat- cautand cu ochii si cu simturile cavitatile si scobiturile din peretele de stanca unde puteai sa iti odihnesti pentru o clipa un deget maxim doua de la picior care sa te poata propulsa spre din ce in ce mai sus si tot asa, cand cu stangul cand cu dreptul, mainile servind la agatarea de protuberantele cele mai la indemana ale peretelui stancos.  Urcatul a fost cum a fost, insa coboratul a fost si mai si, imaginati-va niste pisici dandu-se jos din copac...Cam asa si noi. Partea si mai amuzanta, retrospectiv vorbind, a fost cand nu mai aveai unde pune piciorul si trebuia sa te dai de-a dura pana jos si eventual si sa improvizezi o saritura pentru a atinge in cele din urma podeaua pesterii. Norocul meu a fost  atenta supraveghere a lui Razvan, explicatiile lui si exemplul viu pe care mi-l dadea fiind in fata mea la cativa pasi. Indata ce treceai de cate un obstacol care mai de care mai dificil, la randul tau trebuia sa iti aduci aminte si de cel din urma ta, intinzandu-i o mana la nevoie si ajutandu-l sa inainteze. Erai si dascal si ucenic in acelasi timp ajutandu-i pe cei din urma ta si fiind ajutat de cei dinaintea ta. Odata iesiti din nou la lumina, cred ca si ursul ar fi ras de noi, sa vada o mana de oameni zgribuliti de frig, uzi pana la lenjerie unii, cu apa la sosoni- am reusit si aceasta performanta la intoarcere intr-un moment de neatentie bocancul meu a facut pleosc luand apa si starnind rasetele celor din jur care parca spuneau hehe, a mai cazut unul- si cu hainele la ultima moda, pline de noroi ca ultimii mineri..

                             

    Cine-ar fi crezut ca o pestera poate fi atat de dificil de parcurs? Va spun sincer, eu nu as fi crezut asta, si asta v-o pot confirma alti novici asa cum sunt si eu, pentru ca cei cu adevarat oameni de munte stiu sigur ce presupune aceasta. Oricum, toate traseele de pana atunci au fost declasate de departe de aceasta expeditie extraordinara, in opinia mea impartasita si de ceilalti patagoni.

    Luam drumul inapoi spre cabana, oprindu-ne intre timp la Grota Pustnicului, o scobitura in munte cocotata atat de sus incat sa se poata ascunde usor de privirile curioase ale trecatorilor. Taras-grapis, intalnim undeva pe partea stanga in intunericul cald al pesterii refugiul ingust si stramt al pustnicului originar din Polonia, cateva lumanari si in sfarsit izvorul de apa miraculos care se spune ca isi pastreaza nivelul oricata apa ai lua din el, langa care rasareau ca prin vis cateva icoane apartinand se pare in trecut pustnicului.

                             

    Dupa siesta binemeritata de la cabana, suntem anuntati de cursul de la ora 9. Majoritatea nedumeriti si nesiguri unde trebuia sa se tina cursul, ne suim cu mic cu mare in paturile suprapuse, altii jos inghesuiti unii in altii. In sfarsit, bucurosi ca ne-am gasit un loc mai mult sau mai putin comod sa ne odihnim oasele obosite de drum, stam linistiti cu agendele si pixurile in maini, asteptand cuminti sosirea instructorilor. Partea amuzanta fu cand Razvan, contrariat ca ne gaseste in camere si nu in sala de mese, ne pofteste frumos sa coboram in sala de mese, prilej de o ploaie de oftaturi, proteste inabusite, trosneli de oase si miscari lente de oameni adusi de spate, sleiti de puteri. In sfarsit, aliniati in sala de mese, fiecare la locul lui, Razvan anunta premierea cursantilor din scolile trecute Patagon. O ploaie de aplauze insotea premierea fiecarui cursant absolvent in parte. Destinsi de acest intermezzo, nu suntem lasati prea mult sa ne odihnim, Razvan, sever si aspru precum un prof din scoala generala sau liceu, ne pune in fata unui test fulger de 9 intrebari, care mai de care mai bulversante pentru unii mai putin, pentru altii mai mult. Fiecare incercand sa afle raspunsurile corecte de la un vecin sau coleg de masa, eram ca niste elevi care nu isi invatzasera lectia de acasa si erau acum pusi in fata unui extemporal care sigur le-ar fi stricat media in catalog. Drept si dovada, multi dintre noi se pot mandri cu nota 1, fericiti cei cu nota 4, speram doar sa nu ramanem restantieri sau chiar repetenti.. Noroc cu ingaduinta profului Razvan care va inchide ochii de data asta si nu va tine cont de rezultatele rusinoase ale studentilor sai..

    Dupa ce ni se predau cateva notiuni elementare de speologie si ni se reaminteste ce este avenul, ultimul cuvant il are Rambo care ne invita sa mergem cu el la tunelul secret la ora 22:30. Ajunsi in camere, cei amatori de aceasta ultima aventura din acea zi, nu mai apuca decat sa se echipeze sumar si sa o porneasca din nou la drum. Desi franti de oboseala, patul fiind cel mai bun prieten in bratele caruia de abia asteptam sa ne aruncam, il lasam cu ochii in soare- sau in luna, caci era noapte- si o pornim din nou in expeditie.  Regrupati in monom, cu frontalele aprinse pe cap, ne punem in miscare, sub atenta indrumare a lui Rambo, Cappy si Stan. De abia ce porniram si ni se cere sa ne stingem frontalele. Un val de uimire misca acel sir omogen de oameni, frematand usor ca brazii din jur in bataia unei usoare adieri de vant. O pornim din nou cu bagare de seama la fiecare pas sub lumina unei cer instelat deasupra noastra, luminati doar de licariri de stele si ochiuri de geamuri de la casele razlete din departare.

                             

    „In jumatate de ora suntem acolo” ne asigura Rambo. Pe masura ce inaintam unul in spatele celuilalt, unii amestecand umbre de brazi cu umbre de siluete misterioase in inchipuire, altii facand misto de obiceiurile casnice si ritualurile de igiena ale Ursului – Cristina si Dragos stiu despre ce vorbesc- toti formam un grup de oameni curajosi, pentru altii poate inconstienti, care patrundeau si mai mult in inima muntelui cu multa cutezanta echivalenta cu cea a copiilor care in inocenta lor nu stiu ce pericol ii poate paste la fiecare pas. Teama ce ni se strecurase cu fiecare pas mai adanc in inima salbaticiei se curma la fel de repede cum aparuse, de fiecare data la zarirea instructorilor care isi supravegheau cu o grija parinteasca copiii. Dar asta nu ne oprea sa numaram minutele si secundele ce parca nu se mai sfarseau, timpul dilatandu-se sub intrebarile, teama inabusita si infrigurarea curioasa. In cele din urma, iata-ne in fata tunelului ce astepta sa fie explorat; cu frontalele aprinse din nou, inaintam cu grija, vocile nostre fiind potentate de ecoul rasunator al maruntaielor muntelui. La intoarcere, ni se spune sa ne    inchidem din nou frontalele, invatand astfel practic cum sa inaintam fara nicio sursa de lumina: cu o mana deasupra capului pentru a-l proteja de tavan si cu cealalta sprijinita de peretele drept al stancii. Bajbaind prin intuneric, ne indreptam nerabdatori spre iesire, calcand pe cel din fata sau incurcand pe cel din spate( ii cer pe aceasta cale scuze lui Rosu, care a patimit destule busituri din partea mea, singura lui vina fiind ca ma are in fata), riscurile meseriei.  Multumiti ca ne-am atins scopul si limitele rabdarii muntelui si vietuitoarelor din jur care ne tolerau ca pe niste intrusi pe teritoriul lor, ne-am inapoiat la cabana franti, daramati si satisfacuti pe deplin de aventurile noastre din acea zi. Camera fetelor fiind vecina cu cea a baietilor, siluete de baietzi in prosoape, cu peruci cu coarne rosii- Whisky stie de ce- sau perechi de muschi, pectorali lucrati- Rares stie de ce- au incununat ziua fetelor care si-au putut clati ochii cu aceste imagini..:

    A doua zi debuteaza matinal cu inviorarea de la ora 7. Fluierul asurzitor al lui Stan tulbura linistea molcoma a camerelor de cazarma. Cu fetzele carpite de somn, cu mic cu mare, unii mai vioi, altii impleticindu-se pe scarile cabanei, ne prezentam toti la apel in racoarea inrourata a diminetii. Intarziatii sunt rugati sa formeze un grup separat de ceilalti si sa zaboveasca cateva minute in compania lui Cappy. Dupa dezmortirea ligamentelor badly injured la majoritatea, ceilalti se pot inapoia la cabana. Intarziatii isi iau portia de pedeapsa prin executarea tacita sau scrasnind din dinti- unii, se stiu ei care- a 20 sau 40 de geno in functie de caz. Privirea agera si aspra a instructorului Cappy il face sa nu ii scape nici de data asta nicio oaie „ ratacita” incercand eschivarea de la indeplinirea pedepsei printr-o evadare indrazneata in randurile celor ce cuminti se indreptau spre cabana, pierzandu-si urma pret de doar cateva minute...

                             

    Grupati in fata cabanei, gata de plecare, ridicam privirea si ii observam pe Stan si Sorel prezidand de la balconul cabanei licitatia anuntata cu cateva minute in urma. Cu o sacosa in mana, Stan dezvaluie continutul acesteia: toate lucrurile uitate de patagoni in graba pentru care urma sa licitam, fiecare dupa buzunar, cate 2, 5 sau chiar 10 lei. Ea nu putu insa incepe decat numai dupa ce fiecare si-a facut patul in care dormise. Asadar, get the party started: Stan scoate rand pe rand, cate 2 banane revendicate de Corina, o pereche de sosete agatate in varful unui bat- moment in care toata lumea a izbucnit in ras- si un costum cu model de camuflaj apartinand uiticului Cristi. Odata obiectele recuperate, putem porni la drum.

    Valea Dorului, Cabana Miorita ne salutau in trecere, le stiam deja din aplicatia trecuta. Asa cum ne asteptam si unii dintre noi chiar stiam prea bine, coborarea era mai dificila decat urcusul. Unii din noi ramasi fara provizii, printre care si eu si Mara, erau salvati de niste patagoni buni samariteni cu un sandvis, cu apa, cu ciocolata. Eram ca o familie mare, uniti de aceeasi oboseala dar si de aceleasi frumuseti ce ne legasera incostient unii de altii. Fusesem partasi la aceeasi aventura si asta ne apropia mai mult decat orice altceva.

    Oboseala parca nici nu o mai simteam cand unii dintre noi, mai rasariti si cu talent in a spune bancuri, se antrenau in bancuri care mai de care: „ Nepoata isi uita telefonul mobil acasa la bunica. A doua zi bunica i se adreseaza fetei: Maica, te-a tot sunat unu’ pe telefon, unu’ Low Battery a sunat toata noaptea..” )sau „ Ce are scris un moldovean pe usa de la intrare: Atentie, caine rau! Cand are in vizita un oltean...) Sau cand il vezi pe Rares executand una serie geno deoarece a facut prea mare tam-tam de calitatile fizice ale pectoralilor si bicepsilor sai si pentru intrebarea retorica: „Cum poti sa arati asa bine?..”) Sau momentul in care eu si Whisky ne-am repezit sa traversam un paraias, fiind cat pe ce sa cadem in el, Mara amuzandu-se in urma pe seama noastra iar dupa cateva clipe, ghiciti bocancul cui facea cunostinta cu racoarea apei, nimeni alta decat insasi Mara..)

   

    Una peste alta, o alta aventura a mai umplut paginile albumului Patagon, lasand in urma amintiri frumoase, povesti amuzante, senzatii unice si mai ales prietenii stranse. Multe pagini asteapta sa fie scrise in continuare cu trairile noastre, avem la dispozitie doua saptamani sa ne refacem, sa ne cumparam cort, saci de dormit si izopren, fiecare dupa caz, caci o noua aventura ne asteapta si ne face cu mana de la o distanta de sute de kilometri si mii de secunde ce se scurg treptat treptat cu fiece zi..

Comentarii (0)