---

  

                                             Capitolul 7.4 Patagon®:
                                 
                                                                                     Moldoveanu, Masivul Fagaras
 
                                                                                                 24-26 Iulie 2009
  
                                                                      Articol de Mihaela Manolache

O experienta de neuitat, nu incape indoiala!

M-am inscris in Scoala de pregatire Montana Patagon pentru a-mi petrece timpul liber intr-un mod cat mai placut, nu mi-am imaginat ca voi ajunge pe cel mai inalt varf muntos din Romania. In fiecare aplicatie la care am participat, am reusit sa prind din ce in ce mai multa incredere in mine, astfel incat am ajuns sa fac fata provocarii reprezentate de Varful Moldoveanu (2544 m), cel mai inalt punct al tarii noastre.

Am plecat din Bucuresti cu dorinta foarte mare de a demonstra ca pot sa urc, sa rezist unui traseu atat de lung, Eram constienta ca este un traseu pe care nu trebuie sa te aventurezi decat daca ai o conditie fizica buna. Pentru asta m-am bazat si m-a ajutat foarte mult rezistenta la efort obtinuta in urma orelor de aerobic si tae-bo si din cele 3 aplicatii anterioare cu Scoala Patagon.

Mi-a fost greu sa rezist drumului lung pana la munte, unde am regasit peisajele dupa care tanjeam de la ultima aplicatie. Traseul inspre locul de campare urma cursul Raului Sambata. Din loc in loc regaseam parauri ce izvorau din munti si se revarsau in raul ce ne calauzea pasii. Ne-am deplasat prin padure trecand de pe o parte pe alta a raului involburat… pasind usor neincrezatori pe bustenii ce faceau trecerea intre maluri.

Dupa ce am iesit din padure undeva in zare au rasarit semete crestele muntilor ce ne asteptau sa le admiram. Priveam fascinata inspre Fereastra Mare a Sambetei (2188 m) care urma sa ne deschida drumul catre peisajele de vis ce ne asteptau in Muntii Fagaras, de departe cei mai frumosi parcursi de mine.

 Dintotdeauna am fost pasionata de munte, de mica obisnuiam sa particip in toate excursiile si taberele organizate, iar acum alaturi de Patagon am redescoperit aceasta pasiune.

Am trecut de Cabana Valea Sambetei (1401 m) si ne-am indreptat nerabdatori spre locul unde urma sa campam. Acesta era situat pe o terasa scobita ,pe malul raului, unde niste braduti din loc in loc infrumusetau si mai mult zona. Crestele muntilor ne inconjurau de jur imprejur impunand respect si oferindu-mi un sentiment de siguranta.

Ne-am organizat cu totii si am instalat corturile… o experienta pe care nu o mai avusesem inainte, era a doua oara cand dormeam la cort, dar nu instalasem unul, nici macar nu asistasem la instalarea lui. Ne-am miscat repede, fiecare parea ca stie exact ce are de facut. Am ramas placut impresionata de Laura... care si-a carat propriul cort si l-a montat de una singura, ca la carte. Corturile au rasarit ca din senin rand pe rand.

Am strans apoi lemne pentru focul de tabara. Un foc de tabara in jurul caruia am stat cu totii acompaniati de cantece la chitara (multumim Teo pentru chitara!), cantece cunoscute si fredonate de toti, la indemnul celor talentati care dadeau tonul, Teo si mai ales Codrin. A iesit o atmosfera de vis, un peisaj magnific… nu poti sa nu ramai fascinat de cerul instelat, pe care numai la munte il poti admira in toata splendoarea lui.

Am devenit cu totii seriosi cand Razvan a initiat “sedinta” cu privire la traseul de a doua zi, obiectivul principal - atingerea Varfului Moldoveanu (2544 m), cel mai inalt varf muntos din Romania. Pe un ton foarte grav ne-a adus la cunostinta dificultatea traseului, data in mod special de lungimea care urma sa fie parcursa. Se anunta a fi un traseu parcurs in stil “expeditie” cu un ritm care sa respecte durata indicata de parcurgere a lui. Cei care ne doream sa urcam trebuia sa ne echipam rucsacul cu apa, mancare, frontala si haine de ploaie pentru a fi gata de plecare a doua zi.

Entuziasmul incepuse sa imi dispara, ma intrebam in sinea mea daca sunt cu adevarat in stare sa fac fata unui traseu atat de lung. Se stia dinaintea aplicatiei ca nu vom urca toti, ca este optional. Imi doream mult sa urc alaturi de persoanele cu care o mai facusem inainte, in aplicatiile anteriore. Multi au zis nu, chiar eu incepusem sa renunt la ideea de a incerca macar. A doua zi cei care ramaneau urmau sa urce pana in fereastra, punct din care ar mai fi urmat 5 ore de traseu pana pe Varful Moldoveanu. Urma sa fim treziti dimineata, avand noaptea la dispozitie pentru a ne decide.

Am revenit la atmosfera creata in jurul focului, asteptandu-i pe cei care au plecat mai tarziu din Bucuresti, urmau sa ajunga din moment in moment.

Trebuie sa recunosc ca printre cei mai nerabdatori, Whisky a reusit sa imi transmita din entuziasmul lui si sa ma convinga sa incerc. Cu siguranta as fi regretat macar ca nu am incercat.

Nu stiu cat am reusit sa dorm, sa atipesc macar, stiu doar ca simteam o emotie aparte cand ma imaginam pe acoperisul Romaniei.

Dimineata am fost surprinsa sa vad cati ne trezisem, ne echipasem pentru ziua lunga ce ne astepta. Au urmat apoi momente in care am pus la indoiala rezistenta mea fizica. Am realizat totusi ca Razvan a impus ritmul initial, ceva mai alert, pentru a fi sigur ca putem face fata traseului.

Nu a durat mult pana cand din cei multi au inceput sa renunte… imi aduc aminte cum eram indemnata de Whisky sa depasesc, sa fiu cat mai in fata pentru a ajunge printre primii la popas si pentru a ma putea odihni cat mai mult si vorbele lui Cappy “pana la urmatorul stalp, maxim al doilea va mai renunta… Mihaela Manolache”. Intr-adevar m-am ambitionat si mai mult.

Am ajuns apoi in fereastra unde mi s-au infatisat pentru prima data crestele Muntilor Fagaras in toata splendoarea lor. Atunci mi-am zis ca nu pot renunta, am hotarat ca pot si trebuie sa merg mai departe.

Din fereastra am coborat si am urcat pe urmatorul varf, acolo am putut observa ca mai aveam de parcurs inca trei pana la cel mai inalt dintre ei. Senzatia de nerabdare era mai presus decat distanta ce o mai aveam de parcurs. Atunci l-am auzit pe Cappy spunandu-mi “daca ai rezistat pana acum, ajungi sigur pe Moldoveanu”.

Nu pot descrie in cuvinte peisajele intalnite pe traseu, nu stiu cat reiese din poze, dar cu siguranta m-am simtit ca fiind intr-o alta lume, eram pur si simplu fascinata de tot ce vedeam... pe drum atatea pietre argintii... flori diverse atat de frumoase… din loc in loc intre stanci se putea vedea dincolo un peisaj magnific… urme de oras in departare… muntii care parca se uneau cu cerul, priveai in jos si descopereai un lac glaciar intre peretii stancosi atat de abrupti, pe cer parea ca norii se iau la intrecere... atat de repede se miscau si noi eram atat de aproape de ei.

Am luat cotitura pe ultimul varf si s-a aratat in toata splendoarea lui, de forma unui trapez, muntele cu varful mult visat.

Am ajuns in dreptul Refugiului Vistea (2296 m) si acolo am realizat intr-adevar, cat de aproape eram sa imi indeplinesc visul. Am fost un pic trista atunci cand am vazut ca norii se strang deasupra noastra, ceea ce ne impiedica sa urcam.

Nu am asteptat mult si cerul s-a inseninat, iar noi ne-am continuat drumul, facand un ultim efort pentru a ajunge intai pe Varful Vistea Mare (2527 m), unde Razvan ne-a felicitat pe toti, ne atinsesem obiectivul in 6 ore.