Clubul Turistic Patagon® - Negoiu

Capitolul 7.5 Patagon®:

         Negoiu, Masivul Fagaras

                                           22-23 August 2009

                                         Articol de Delia Vladu

Noaptea s-a asternut peste intregul oras, insa nerabdarea isi spunea cuvantul. In seara de 21 august incepusem sa cred ca doar eu am acest sentiment, dar nu a fost asa. Sambata aveam ocazia sa fim iar impreuna pentru a contiunea aventura. Ajunsi la parcul Izvor , auzeam din toate partile: ,,Pitico, ai lipsit!…’’ , lucru care ma facea sa ma simt importanta in acest grup care s-a dovedit a fi unul SPECIAL.

Ideea de a sta impreuna cu Delia in autocar a avut urmarile asteptate. Ne completam bine una pe cealalta.

Am fost placut surprinsa sa vad atatea fete noi doritoare sa cucereasca cel de-al doilea varf din Carpatii Romanesti. Nu am uitat nici figurile cunoscute: Asa este, Geo ?? noroc cu Florin, ca altfel scapai basma curata si nu-mi mai aduceam aminte de experienta de la Padina …

Si tot asa depanand amintiri, jucandu-ne carti ne-a fost de ajuns sa auzim un singur cuvant incat sa bufnim in ras… <<GENO>> Timpul se scurgea cu repeziciune si iata-ne ajunsi in Porumbacul de Sus, unde puterile noastre urmau sa fie puse la incercare. Pe fata fiecaruia se afisase o noua figura care inspira o dorinta arzatoare.

Odata cu pasii pe care-i faceam si inima incepuse sa bata din ce in ce mai tare, simteam ca nimeni nu ma poate opri sa fac acest lucru. In acele momente, in privirea Ioanei zburau scantei de fericire, uitase si de oboseala, era in lumea ei.

Delia parea sa-si puna o multime de intrebari, cu siguranta isi dorea sa fie piesa unui puzzle in care natura domina omenirea si nu invers…

Crestele muntilor se iveau triumfatoare in spatele brazilor, apele reci treceau pe langa noi si , Inaintand in padure, natura incepuse sa-si scoata la iveala locuitorii: tantari, albine, furnici, bondari, care misunau pe langa noi. Eram cu totii cu zambetul pe buze, asteptand nerabdatori sa vedem ce ne-a mai pregatit padurea…

Mergand voiosi, buretii ii faceau cu ochiul lui Cappy si a inceput sa-i caute, ba chiar mi-a explicat cum ii pot deosebi de cei otravitori.

Toate au mers ca la carte, drumul mi s-a parut scurt deoarece atmosfera era tot timpul degajata. Corturile rasareau precum melcii dupa ploaie, in preajma cabanei Negoiu care parea a fi acolo dintotdeauna,. Totul se umpluse de culoare. Intr-o fractiune de secunda toti priveam lung imprejurimile,dar nu aveam prea mult timp sa admiram toate acele frumuseti pentru ca soarele isi lua treptat, ,,la revedere’’ si focul de tabara trebuia aprins, bineinteles nu inainte de a aduna lemne . Cerul incepuse sa-si aprinda luminitele si dintr-o data se umpluse de licurici, iar muzica ce rasuna din chitara lui Codrin completa feeria acelui moment care ne fura pe toti ca un vis de copil.

Bineinteles ca Florin s-a gandit la toate si pot spune ca bureti mai buni nu am mai mancat, asa ca ,,Iti multumim Cappy!’’. Acea seara impreuna cu persoanele care au fost alaturi de mine atunci le voi pastra acolo, in suflet, fara doar si poate. Toata lumea a cantat pana tarziu cuprinsi fiind de acele momente si in ciuda oboselii am fi ramas acolo pana dimineata.

Duminica la prima ora, Razvan ne da desteptarea pentru a urca pe varf. iI 5 minute trebuia sa fim echipati si gata de plecare, ceea ce s-a si intamplat: toti eram stransi in fata cabanei iar visul nostru era atat de aproape… Cu mancare si apa in rucsac pornim hotarati catre varf. Pe masura ce inaintam, cabana si corturile pareau sa se micsoreze, iar in minte imi spuneam "cu cat sunt mai departe de acele pete de culoare cu atat ma apropii de ceea ce am asteptat sa intalnesc". Caldarea Serbotei mi-a placut in mod deosebit: sa fii deasupra tutror dupa ce urci chiar de la radacina muntelui iti ofera un sentiment de exaltare incomparabil cu nimic altceva. Plapuma de nori le facea loc usor stancilor ascutite sa-si arate frumusetile iar izvorul ce tasnea din inima lor parca isi schimba gustul odata cu altitudinea.

In urma noastra pe poteca se vedeau venind voinici cei de la Montaniero, alaturi de care plecaseram din Bucuresti. Dupa o scurta pauza langa izvor incepuseram sa urcam iar. Atatea emotii si sentimente la un loc, pe care le-am simtit in acele momente le-am intalnit mai rar. Razvan era uimit pentru ca nu stia ce se inamplase cu mine: ,,De ce numai spune Delia nimic ? " . Am vrut sa-i fac pe plac si i-am spus un banc : ,,Stii bancul cu ursul si maimuta ??’’… bineinteles ca dupa ce m-am straduit sa-l spun, Razvan mi-a zis ca-l stia, dar Corina a fost draguta si a ras, asa sa ma simt si eu bine .

In timp ce urcam se forma in urma noastra un peisaj pe care pur si simplu nu-l pot descrie! Imi treceau o gramada de ganduri prin minte, dar nu stiam la care din ele sa ma opresc… In cele din urma am parcurs traseul in 3 ore, dar nici nu am simtit cum timpul trecea pe langa noi. Ajunsi sus eram toti pe cate un taram separat – o si vad pe Irina zburand printre creste, pe Iulia nedumerita din cauza ceasului care ii arata o altitudine gresita si pe Vlad mancand, iar eu uitasem si de mancare, nimic nu-mi mai trebuia, nu-mi imaginasem ca pot ajunge acolo.

Stim cu totii ca ce e frumos dureaza putin... iar noi trebuia sa ne intoarcem la tabara. Drumul innapoi mi s-a parut destul de lung chiar daca am coborat mai repede, pentru ca la urcare eram distrasa de minunatiile din jur, lucru care ma facea sa pierd notiunea timpului . Mi se facuse foame si impreuna cu Geo nu stiam cum sa ajungem mai repede la cabana sa infulecam ceva. Neatenta fiind, mi-am pierdut si bentita, dar colegii mi-au adus-o inapoi.

La cabana ne asteptau nerabdatoare Ioana si Delia, dar ne-am fi bucurat mai tare daca ne-ar fi asteptat cu masa pusa, oricum mancam care de la cine apuca , la ce foame aveam in noi – Sorele, stai linistit ca ne-am gandit si la tine cand am mancat snitele si zacusca.

Dupa asa o masa eram gata sa ne intoarcem spre autocar, n-am mai stat mult pe ganduri si monomul era gata de plecare. La intoarcere, drumul forestier parea sa nu se mai termine:,,Dupa curba ce urmeaza ?…o alta curba… ‘’, dar dintr-o data se aud niste pasi greoi si repezi apropiindu-se… era Codrin! Nu stia nici el cum, dar vroia sa ajunga cat mai repede la masina sa nu cumva sa i se ude chitara, pentru ca norii incepusera sa ne ameninte cu iminenta unui dus. Noi, cele doua Delii, doream sa tinem pasul cu el… a fost distractiv si destul de greu pentru mine :vorba aceea, eu sunt cat jumatate din ei dar sa mai tin si pasul cu ei.

Autocarul se umpluse cat am clipit si ploaia ne ameninta, dar in cele din urma plecaseram asa ca putea sa ploua linistit. Cu totii eram lihniti de foame si… intamplare cum numai la Patagoni poti intalni vreodata: masa imbelsugata s-a pus, in spatele autocarului la benzinarie, iar toti flamanzii au inceput sa bage sub nas si sa dea din falci.