Sf. Ana - 12-13 Sept. 2009 
|
|
|
Capitolul 7.6 Patagon®:
… As fi zis ca zambeste, ochii ei sclipeua, iar adevaruri dulci buzele ei sopteau … Apoi a disparut … Asta era tot ce imi mai aminteam dupa ce m-am trezit. Pe geamul camerei mele se vedea asfaltul lipsit de viata ce se scalda in singuratate. M-am imbracat si am plecat. Cand am ajuns la parcul Izvor i-am vazut, erau chiar ei, cei cu care urma sa plec intr-o alta calatorie spre maretia muntilor. Inima si-a schimbat pulsul si a inceput sa bata alert, prin vene simteam cum imi curge un sange fierbinte, ma simteam deja ajuns la munte. Simteam cum ma desprind de monotonia orasul, avea sa las in urma trotuarele prea reci si murdare pe care le batatorisem.
In scurt timp ne-am ocupat locurile in autocar. Pe fetele tuturor se citea expresia dorintei de a ajunge la munte. Pe urma au inceput jocrurile de carti, glumele, iar atmosfera s-a destins. Timpul se dilatase. Erau multi care venisera pentru prima data. Oameni deosebiti, oameni care aveau o poveste. Fara sa vrem ne-am lasat purtati pe aripile timpul si fara sa stim cele 4 ore de drum au trecut ca un vis. Cand am ajuns in Tusnad, judetul Harghita am coborot din masina. Ma simteam deja ca pe un alt taram.Muntii se ridicau spre cer ca si cum ar fi vrut sa zgarie norii, iar padurea verde statea ca un strajer de paza ce nu ar fi lasat pe nimeni sa-i atinga. Ajunsi in camping am instalat corturile care aveau sa ne fie casa pt o noapte. Febra muntelui era in noi. In scurt timp casutele noastre de panza au fost montate. Dupa o scurta gustare toti eram pregatiti sa intampinam maretia lor. Razvan avea sa stie ce va urma. Am plecat, el era in frutea grupului. Cu pasul lui rar dar ferm si chipul voios asemenea unui jude, ne conducea spre misterele padurii. Am simtit cum ma desprind de zbuciumul satului, nu se mai auzea nicio masina, niciun glas de alt om care sa ne tulbure linistea. Eram doar noi, grupul Patagonilor. Pasii ma purtau pe urmele dorintelor ascunse, ma departam cu grija de siguranta casei. Soarele isi revarsa razele calde in calea noastra printre crengile brazilor semeti. Dupa aproape doua ore de mers am facut un popas in cel mai inalt punct de unde s-ar fi putut vedea ... Prin tacerea copacilor parca ii auzeam cantecul, stiam ca o sa ma astepte acolo. Dupa o scurta pauza, eram toti pregatiti iarasi de drum. Daca la inceput am urcat, acum urma sa coboram. Cu fiecare pas pe care il faceam stiam ca ma apropii din ce in ce mai mult. Pe drum, inainte sa ajungem am gasit un balcon din lemn de unde ne puteam uita. Atunci i-am vazut pentru prima oara stralucirea lina, stiam ca nu mai avem mult de mers. Eram aproape. Ne-am continuat drumul intr-un ritm alert. Dupa aproape doua ore si ceva de mers am ajuns. Razvan ne-am spus ca timpul este al nostru, puteam sa il folosim cum vroiam. Intr-o rasuflare am pornit in fuga spre marginea lacului, vroiam sa ma scald, era apa lacului Sf Ana. Un loc mirific unde niciodata nu as fi crezut ca voi ajunge. Era imens aproape 19,5 ha, apa era rece dar nu mai conta nimic in acel moment, ma aflam la aproape 946 metri altitudine. Mi-am ridicat ochii spre cer si i-am zis: “lasa-ma sa-ti vorbesc cum numai eu stiu si tu sa-mi raspunzi cum numai tu poti, sa imi impartasesti povestile tale desarte, iar eu sa le ascult pierdut prin ganduri moarte...”. Stiam ca ea e acolo...ca ma asculta. Am iesit din apa. Pe iarba verde din jurul lacului toti se odihneau. Unii dormeau, altii se jucau in apa iar altii jucau carti. Plutea un aer de prietenie, o prietenie vesnica ce nu va disparea. Din urma noastra a aparut Cappy! un tip micut de statura dar bine facut si foarte sprinten dar pe cat de sprintem pe atat de vesel si plin de viata. Ne pregatise impreuna cu Stan un transeu de orientare pe timp de noapte. Acum avea sa ne conduca la camping. Dupa 4 ore de relaxare grupul Patagonilor urma sa plece. M-am ridicat, momentul despartirii sosise dar stiam ca poate candva, o sa o revad. Impreuna cu Razvan si Cappy in fruntea grupului am pornit sprea ceea ce unii ar numi-o capodopera a naturii – urma sa vizitam cea mai impresionanta mlastina din Europa, Tinovul Mohos sau cum i-ar mai fi zis altii Lacul cu Muschi. Acesta rezervatie naturala a luat nastere acum 3000 de ani in craterul unui vulcan stins, aflandu-se la o altitudine de 1050 de metri. Un loc unic unde am vazut plante carnivore si brazi ce supravietuiai hranindu-se din apele aproape lipsite de minerale ale vulcanului. Timpul ne-a oferit totul. Excursia era pe sfarsit. Inserarea incepea sa isi faca simtita prezenta peste crestetele padurii. Am pornit impreuna cu Cappy catre ceea ce avea sa ne fie camin pentru o noapte. Pasii imi erau grei dar sufletul imi dansa de bucurie, vazuzem ceea ce poate ca altii nu au vazut intr-o viata. In scurt timp intunericul si-a facut simtita prezenta. Eram putini, 30 la numar dar lanternele erau si mai putine. Intr-un final am reusit sa adunam 6 lanterne cu care ne-am continuat drumul prin bezna orbitoare. Dupa 40 min de mers. intunericul a fost spulberat de lumina felinarelor din Tusnad. Am ajuns! Ne-am indtreptat spre corturi. Pentru unii avea sa fie ultima experienta inainte de a-si culca capetele pe perna si a se lasa prada somnului, pentru altii, aventura avea sa continue. Manat de propunerea ghizilor de a se tine un concurs de orientare pe timp de noapte, nu am putut sa trec atat de usor peste aceasta provocare asa ca am insistat sa se tina concursul. In scurt timp au fost formate echipele.Erau doar ei, acei oameni care nu ar fi lasat sa treaca timpul, care la fel ca si mine doreau ca noaptea sa continue. Jocul a inceput! Prima echipa a plecat sub supravegherea lui Stan. Dupa 41 de minute s-au intors. Erau obositi dar pe fetele lor se citea expresia fericirii ca terminasera. Fara a ezita vreun moment am plecat si noi pe cararile necunoscute alaturi de acelasi Stan care s-ar fi ingrijit de soarta noastra daca am fi gresit drumul. Traseul nu a fost usor. Intunericul imi apasa pe ploape si facea ca lumina lanternei sa fie insuficienta dar echipa noastra mica era puternica. Mara avea sa ne conduca la o victorie mai mult ca sigura. Ochii ii scanteiau in noapte, pasii ei muscau fiecare bucatica de pamant, crengile i se plecau in cale si pe chipul ei alb se citea dorinta reusitei. Impreuna cu toti membrii din echipa am reusit sa gasim cele 10 indicii. Eram aproape de sfarsit. Intr-un pas am alergat spre Cappy. Cronometrul s-a oprit. El ne-a zis: “ati scos 24 de minute...”. Victoria era a noastra!
Toti am fost felicitati de Stan. Asta insemna ca noaptea avea sa se incheie si pt noi. Manat de somn dar mai mult de gandul ca o sa o revad m-am dus si eu la culcare... Cerul se intindea deasupra, stelele straluceau in ritm de vals, ca prin vis ii vedeam chipul, dar ea nu mai era de mult, mangaierea ei imi inmuia pleoapele ce se lasau din ce in ce mai grele...Ca prin vis Steaua mea s-a apropia si mi-a soptit:” ... iubesti si iar vei suspina ...” glasul ei se stinge incet, iar eu m-am lasat prada somnului.In acea zi fusese iarasi pentru o clipa doar a mea. Soarele si-a inaltat treptat razele spre albastul infinit al cerului vestind inceputul altei zile. M-am trezit, dar corturile zaceau inca pline de somnolenta. Inainte de a se fi sculat si ultimul Patagon, noi eram deja in picioare. Concursul de orientare a continuat lasand sansa si celorlalti sa se afirme. Orele de voie care ne-au fost lasate au trecut ca un gand. Era timpul sa plecam. Dupa ce am strans micuta noastra tabara ne-am ocupat binecunoscutele locuri si am pornit spre casa. Avea sa ne intampine absurdul cotidian al Bucurestiului. In urma am lasat o amintire a unui vis ce avea sa dainuiasca in inima muntilor carunti.
Comentarii (2)
 Scrie un comentariu
Logati-va pentru a putea scrie un comentariu .
|
.jpg "Image")
.jpg "Image")
.jpg "Image")
