Clubul Turistic Patagon® - Capitolul 7.9 - Canionul

Capitolul 7.9 - Canionul - Masivul Piatra Mare

Capitolul 7.9. Canionul “7 scări” – Piatra Mare
14-15 Noiembrie 2009

Articol de Irina Zaharia

Iata-ne iar strânşi în gara noastră ce ne devine mai dragă cu fiecare excursie. Desi nu ploua, desi nu era foarte răcoare, Patagonii s-au adunat în număr restrâns..dar ştiţi ce se spune..că esenţele tari se pastrează în sticluţe mici :)
Şi aventura incepe..prima data cu lupta pentru locuri in tren: mai pe scaune, mai pe lângă scaune, mai pe trepte şi prin jurul rucsacilor.
Cu voie bună, cu o povestioară, o glumă şi un pui de somn am ajuns la Timişul de Jos, locul din care începe potecuţa galbenă spre locurile minunate ce ne asteptau.
Prima surpriza placută a fost puiuţul de catel din curte, negru ca taciunele, si vesel nevoie-mare, care nu mai putea de bucurie să fie scarpinat si alintat. Apoi, pensiunea, care arăta ca desprinsă din poveşti, camere luminoase si paturi moi..parca eram în vacanta, nu în expeditie; dar nu am refuzat şi nu va închipuiţi că ne-am împotrivit cu vehemenţă şi am întins corturile în curte :))) nici pomeneala.
Dupa vreo jumatate de oră în care am mai mâncat una alta şi ne-am pregatit de drum, am pornit hotărâţi către vestitul Canion 7 scări. Din depărtare vedeam cu toţii crestele munţilor, în ceaţă şi parcă uşor înzăpezite..încă nu credeam că ne vom întâlni şi cu dalba zăpadă..deşi în suflet speram un pic. Voiniceşte am purces spre cărarea din padure, toţi având deja în minte pozele de pe site care anunţau escaladări şi căderi de apă.

Copacii rămâneau în urma noastră, încercam sa furam ba o poză acolo, ba un popas mic, cat o gură de apă, mai încolo şi nu ne puteam sătura de padure, de aerul ei de toamnă cu frunzele colorate; parca se treziseră toate simţurile şi toţi porii voiau aer şi simţeam cum ni se clătesc ochii din decorul bucureştean pe care l-am fi dat oricând pe-o clipă de munte. Şi mereu într-un zambet, am ajuns la faimosul Canion. Inutil să amintim că acolo ne-am întâlnit cu nişte oameni mai..experimentaţi în ale vieţii, care ne-au sfătuit să nu mergem prin canion, deoarece este traseul interzis, mai ales ca sunt şi fete cu noi.. auzi! Pai si fetele ce au? Ele cu atât mai mult ar trebui să vadă, deoarece sunt mai sensibile şi au nevoie de frumos în jurul lor..acum nu zic că băieţii nu ar fi sensibili..doar că ei simt uneori mai mult nevoia de adrenalină înainte să rămână la fel de impresionaţi. :) glumesc, s-au mai întâlnit şi excepţii (care, în fond, nu fac decât să confirme regula :)) ).

După un pui de popas, am început ascensiunea. Încetişor, cu grijă, unul câte unul, deoarece trebuia să fii sigur de fiecare pas înainte să îl porneşti pe următorul. Bălănel deschidea şirul şi mergând înainte, ne avertiza de ce ne aşteaptă. Apoi Răzvan care ne urmărea pas cu pas să nu care cumva să îi scape vreo mişcare. Urma Elena de la care primeam instrucţiunile lui Răzvan cum sa mergem mai departe, prin telefonul fără fir :). Acum stăm, acum ne asteptăm, şi apoi, dar de ce stăm, hai sa înaintam :) Prima “scară” nu a ridicat vreun semn de întrebare..la fel, nici a doua..însă după a treia nu cred ca a ieşit cineva fără să fie macar pe mâini şi genunchi un pic ciuciulete, nu mai zic de cap :)

Apoi, înaintând, ne anuntă Bălănel că e un alt grup în faţă ce face coborârea prin canion, şi ne aşteaptă, aşa că să venim degraba..şi ne-am amuzat un pic aducându-ne aminte de ce ne-au sfatuit oamenii întâlniţi la intrarea în canion..deoarece grupul din fata noastra era format din copii de scoală generală, veseli şi ei, şi atenţi, foarte atenţi la profesorii însoţitori.
După ce trecem de grupul vesel, “scările” au părut mai domoale, însă toţi eram cu privirile care-n-cotro, mai pe sus, mai pe şi mai sus, şi ne minunam de ce a putut apa să sculpteze asemenea forme, în aer liber totuşi, nu ca şi într-o peşteră, şi de modul în care omul a încercat să îmblânzească natura..pacat ca nu au învăţat să şi păstreze..dar cine stie ce (minune) se poate întâmpla în timp :)
Ieşim din canion teribil de încântaţi de ce văzusem şi ne pregatim să urcăm către cabana Piatra Mare, cu gândul la varful cu acelaşi nume.

S-a păstrat aceeaşi ordine, în sensul ca Bălănel ne ghida din depărtare şi noi încetişor înaintam prin padure. Parcă la un moment dat, norii voiau să se scuture oleacă, dar ne-am dat seama curând că fenomenul era mai pământean, doar ramurile copacilor fremătau, încărcate de apa lăsată de ceaţă.
Acu, ale tinereţii valuri, ne-au luat-o un pic înainte, zicea Banderas ceva ca nu am mai întâlnit marcajul de cateva minute bune, dar mergeam înainte, până când suntem strigaţi din urmă că într-adevăr am încurcat drumul :P, eh, mici detalii, la fel ca şi detaliul că şi pe Bălănel îl pierdusem din privire. Ne repliem repede, ne grupăm şi continuăm urcuşul..şi intrăm parcă într-o altă lume, altă pădure, cea acoperită de ceaţă, cea care are copacii înzăpeziţi, albi ca laptele, tacuţi şi solemni, precum o lespede din marmură. Şi întâlnim cea mai draguţă, cea mai frumoasă, cea mai caldă vietate.. un pui de căţel, blănos şi numai bun de smotocit. Dragul de el, ne-a însoţit până la cabana (de unde probabil că şi plecase, pentru că altfel nu avea cum să ajungă acolo :) ).
Tot mergând prin pădure, ajungem la limita ei..şi ieşim pe un platou din care vedem toată măreţia naturii..erau aşa frumoşi brazii, cum nici în cuvinte nu se pot cuprinde, doar se simte prin aerul rece, prin vantul care parcă te mângâie, deşi ţi se face din ce în ce mai frig; se vedea Braşovul undeva în depărtare, acolo era omul, aici, doar natura.

După alţi câtiva paşi, ne întâmpină cu hămăieli curioase un adevarat saint-bernard şi un ciobănesc mioritic, cum n-am vazut eu vreodata. Nu, nu ne-am speriat de cei doi străjeri ce s-ar fi luptat şi cu ursul, chiar deloc :)
Repede intrăm în cabană, şi savurăm un ceai cald, cu speranţele să prindem lumină pe vârf. Să putem admira crestele golaşe şi depărtarea aducătoare de visare.
Pornim spre vârf, în şir indian, şi... şi rând pe rând ni se descoperă cât mai multe peisaje de nedescris.. nimeni nu putea începe, însă, să bănuiască ce ne aştepta cu adevărat în vârf. Ne opream des, facem poze, de parcă am fi vrut sa cuprindem tot ce ne înconjura..şi dintr-o data .. a apărut: în faţa ochilor noştri, era chiar măreţia sa, apusul soarelui ce cobora printre creste.. Oare va puteţi imagina un cer roşu aprins, spre vest, apoi, deasupra capetelor noastre, un cer portocaliu luminos.. şi în partea opusă apusului..un cer atât de albastru, atât de limpede şi curat încât priveam fascinaţi, nu ştiam ce să admirăm mai întâi, priveam parcă cu foame, fără nesaţ, minunăţia ce se desfăsura zilnic pentru munte..şi pentru prima dată în viaţa noastra, pentru noi.

Toate grijile, toate problemele se topiseră, toate relele păreau bune, simţeam cu toţii că este atât de frumoasă viaţa şi sunt lucrurile simple ce o fac să merite trăită, acele lucruri simple şi gratuite ce îti aduc mulţumire şi energie să mişti munţii..vă puteţi închipui în ce stare de euforie eram când am coborât prin pădure, când deja se lăsase noaptea şi doar frontalele ne arătau calea. Atunci s-a născut legenda Mariei, ce nu-i nimenea ca ea :). Teo a adus această legendă cu noi, şi acum ne este imposibil sa o mai uitam..va fi trecută către generaţiile următoare :))).
Acu, nu mai vorbim despre faptul că unii dintre noi s-au grăbit să ajungă la căldurica pensiunii şi alţii s-au mai moşmondit oleacă..şi aşa că, grupul nostru, mititel de felul lui, a ajuns două grupuleţe şi mai mititele, şi mare ne-a fost mirarea când noi, moşmondeii, am ajuns înaintea celor ce au plecat în noapte mai repede..nu putem spune că am rămas tare serioşi şi că n-am chicotit oleacă atunci când au ajuns şi ei :)))).

Am ajuns cu zambete pe buze în pensiune, o baiţă caldă, şi apoi, la masă cu noi, că ni se lungiseră urechile de cu dimineaţă. Ştiţi, se zice că mai bine o masă între prieteni cu bucatele tuturor, decât o cină festivă între oameni simandicoşi şi fără umor şi feluri de mâncare complicate şi greu de digerat în tacerea ce o tai cu cuţitul la astfel de evenimente :D. Era atât de caldă atmosfera între noi, parcă ceva, cumva, ne legase, eram mai apropiaţi şi am fi putut sta la povesti până în zori. Pe’nserat a venit şi Delia (Bokancel) ce ne asculta cum povesteam cu toţii cu câte 7 guri toate câte le vazusem. Ea urma ca dimineată să mearga la canion, sa se facă şi ea ciuciulete, am vazut noi pozele pe urmă, ca nu a scăpat o ferigă neimortalizată :)
Apoi, seara, după masă şi nişte jocuri, mai multe, de cărţi, a urmat binemeritatul somn, şi dimineaţă, program de voie până la ora de îmbarcare în tren. De cu seara, Mariana şi Teo au încercat o locantă din apropiere şi au venit tare încântaţi de papa bun, şi mai ales de faptul ca aveau papanaşi! :)
Aşadar, dimineaţa, au pornit patagonicii la masă, în număr moderat, dar la fel de bine-dispuşi, nici măcar nu ne-a păsat de ploaia măruntă care începuse, fără vreo şansă de îmbunătăţire. Pentru că papanaşii aşteptau..aşa că nu i-am putut lăsa să ne aştepte prea mult.

După masă, repede înapoi, ne-am adunat cu mic cu mare, cu rucsac mic şi mai mare, şi am pornit în galop spre halta, pentru că ne era teamă să nu pierdem trenul. Şi am ajuns exact la ţanc, doar cateva minute am aşteptat şi s-a vazut în depărtare cum se apropia trenul spre casă.
Astfel, s-a încheiat una dintre cele mai frumoase excursii la munte şi uneori stai să te întrebi, oare suntem chiar atât de ocupaţi încât nu ne putem opri să vedem cum natura ne îmbie la tot pasul, oare pierdem comuniunea pe care o aveam odata cu ea? Sau din contră, încercăm să o regasim? Poate răspunsul este unic pentru fiecare, dar cu toţii simţim că muntele ne va linisti mereu, ne va oferi mereu un prilej de bucurie sinceră.
Abia aşteptăm excursiile viitoare, cu descoperirile şi poznele ei.