Capitolul 8.2 – Bucegi -Miorita

26 – 27 decembrie 2009

 Noaptea dintre vineri si sambata, ora 3 si ceva... ce putea sa se intample la ora aia? Imi faceam rucsacul pentu munte, desigur!... Cum? Am uitat sa va spun despre ce vineri si ce sambata era vorba? Hm, pai... era noaptea de 25 spre 26 decembrie, da, Craciunul... Whut? Sa nu-mi spuneti ca voi nu ati mai facut asta niciodata!... Nuuu?!?!?!? Ma rog... sunteti niste ciudati! Intrebati-i pe patagoni daca li se pare ceva exagerat.

Sarind peste faza ca nu am dormit in noaptea „de dinainte” (dupa traditie!), asteptam cu oarecare interes surpriza pe care mi-o promisese Sorel. Imi daduse indiciu ca vine cineva. Cum, asteptandu-l pe el sa coboare (ca de obicei) m-am intalnit cu Atza, un coleg de-al lui de liceu cu care am mai interactionat si eu la diferite activitati recreative, am crezut ca era vorba despre el, dar am aflat ca nu, nu asta era surpriza... era vorba despre Cosmin si Gabriela... cum care Cosmin si Gabriela? Echipa media... scoala 4... cantonament Cuca... prima mea experienta Patagon. Cu ei ne-am intalnit in Sinaia.

De aceasta data am schimbat personalul 3001 pe acceleratul 1745, cu plecare la 7:30 din Bucuresti. Nu va temeti, am mers cu nasul, deci nu a fost foarte scump (sper ca nu citeste niciun inspector SeNeCeFeRe acest articol). Pe tren... obisnuitele glume, motaieli datorate oboselii (multi nu dormisera in noaptea aceea) si jocuri de carti (ne-am amintit cu placere de episodul Gentiana – „Nu exista Dumnezeu!” – si am incercat o reinstaurare timida a „sistemului” de macao). Ajunsi in Sinaia, unii dintre noi au urcat cu taxiul pana la 1400, iar restul, cei mai voinici, am urcat pe jos. De mentionat turistii „padurari” – cum ii numesc eu – care venisera cu schiurile din diferite parti ale tarii fara sa se informeze in prealabil de conditiile meteo. Era gara plina de ei, injurand de necaz mai-mai sa rupa schiurile, ca pe partii nu se putea presta din lipsa „obiectului muncii” – zapada. Cum nu mai fusesem de ceva timp la munte a fost o placere sa simt muschiul nelucrat cum se opune urcusului incapatanat. De la 1400, o parte din „taximetristi” ni s-au alaturat la „asaltul final” spre „cetatea” Miorita, pe cand Razvan si Cori au urcat cu telescaunul, cu Bocancica ( i se mai spune si Il fenomeno), care nu putea urca deoarece cu vreo 2 saptamani inainte isi rupsese glezna pe scarile metroului la Universitate si nu era complet refacuta (acum stiti si de ce i se mai spune Il fenomeno).

O parte din noi (cei care sperau ca vor schia) erau relativ dezamagiti, deoarece culmile desprinse din Furnica si Varful cu Dor se rusinasera de goale ce erau (zapada se arata in petece timide ici-colo). Cum afara era destul de cald, pe drumul cotei era un noroi cum nu ai vrea sa incerci, dar noi, fiind baieti destepti, am urcat prin padure, unde era zapada si chiar gheata (cum umbra era deasa, soarele nu stersese urmele ultimei ninsori). Desi 11 grade, eu si Sorel mergeam in tricou, acesta din urma ramanand la un moment dat chiar in sort, motiv de infrigurare pentru cei care ne insoteau pentru prima data (ceilalti, desi nu incercau asemenea „extremitati” nu se mai mirau demult). Am ajuns destul de repede sus, desi nu am mers foarte alert, Atza stie. Orele de nesomn se simteau. Am pus masa, masa patagoneasca de Craciun... nu au lipsit sarmalele, toba, carnatii de tara sau salata de boeuf. Dupa masa... omenasii vroiau traseu, iar eu eram cel care ar fi trebuit sa ii plimb. Dar cum pe tot platoul era instalat sus-numitul noroi si cum un traseu insemna un urcus considerabil la intoarcere prin acelasi noroi... nu prea mi-a suras gandul. Asa ca s-a dat liber cui vrea sa ia la pas imprejurimile sa o faca. Imi amintesc ca prima aplicatie a scolii 7 a fost tot la Miorita si atunci, desi vara si frumos afara, Miorita li se paruse noilor cursanti la fel de greu de cucerit cum li se paruse odinioara stramosilor lor cucerirea Grivitei sau Plevnei. Acum, de, erau oameni incercati si doar ajungerea la cabana nu ii mai multumea... evolutia...

Cei care s-au plimbat s-au intors in scurt timp inapoi, iar cei ramasi au incins meciuri de ping pong si biliard. Ping pong-ul, pare-se,  stranse tot mai multi amatori si in scurt timp am ajuns sa tragem la sorti din caciula echipe de dublu pentru semifinale, organizand adevarate competitii. Intr-un ragaz dupa un meci pierdut la ping pong, am iesit afara sa admir apusul tarziu (era aproape intuneric) care tindea spre Fagaras, precum si Valea Prahovei care parea impodobita cu o instalatie de pom de Craciun, luminitele grupandu-se cuminti in loturi tot mai variate si culminand cu panorama Ploiestiului pierdut in zare.

Incremenisem de placere si incercam sa respir cat mai rar, ca sa aud linistea. Impreuna cu aceasta imi auzeam si inima batand. Imi amintisem de ce imi place muntele. Am stat asa neclintit pana frigul m-a obligat sa intru in cabana. Dupa ping pong am luat parte la deja nelipsitul joc de whist. Pe la ora 9 eu m-am indreptat spre pat, fiind deja destul de obosit. Unii deja se retrasesera, altii mai incepusera un joc de whist. Desigur ca in pat nu m-am culcat imediat. Am mai pierdut vreo ora cu bancuri. Eu dormeam in pat cu Cosmin si Gabriela, si cum niciunul nu e prea tacut dintre noi, si cum nici nu ne mai vazuseram de mult timp, am mai taifasuit noi verzi si uscate pana am adormit. Noaptea... o incantare... cabanierul uitase muzica pornita si somnul adanc dealtfel era tulburat de notele mai inalte ale diferitilor interpreti. Cum erau numai melodii usoare, de Craciun, ar fi fost chiar placut... daca nu ar fi fost atat de tare. Pana la urma Razvan reuseste sa provoace oprirea „lautarilor” (cred ca era vreo 2 noaptea deja), si somnul se asterne si mai linistit si mai adanc decat inainte... si de aceasta data netulburat... pana spre dimineata cand Cosmin, matinal si cu chef de vorba incepe sa ciripeasca prin camera mai gures ca un stol de vrabii.

La un moment dat, Razvan imi zice mie sa tac desi nu eu vorbeam (stia si el ca nu eu vorbesc, dar a zis in gluma) ceea ce a provocat o cascada scurta de rasete ale celor prezenti si treji. De amintit capetele cu care Raluca a remodelat o parte din tavanul camerei, oridecateori se ridica din pat. Pe urma am inceput sa vorbim – unii iesisera deja afara, eu ma mutam din pat in pat bagandu-i pe toti in seama, Bocancica se trezeste si in toata larma aia aude numai gura mea desi, paradoxal, de data aceasta nu vorbisem nici cel mai mult nici cel mai tare (pe urma m-am gandit eu ca are o afinitate pentru vocea mea, lucru dubios dealtfel, ca nu-mi amintesc sa-i fi dat vreo pedeapsa in nicio aplicatie ). Am luat un mic dejun copios: o ciorba relativ gustoasa si relativ goala, cu o omleta relativ buna... toate relativ scumpe. La masa, pana a venit comanda, nelipsitele glume si rasete, povesti, povestiri si amintiri, dupa care ne-am facut bagajele. Urma intoarcerea...

Daca la dus zapada era rara avis (pasare rara pentru cine nu stie „germana”), noaptea batranul platou avusese parte de o ninsoare viscolita si abundenta, care se continua ea la fel de viscolita si abundenta si in momentul plecarii noastre de la cabana, motiv pentru care la intors zapada era cam de inaltimea bocancului iar viscolul ne biciuia fetele. Frumos contrast si care a facut incursiunea de un weekend si mai interesanta. Odata coborati din golul alpin, in padure ninsoarea se domolise pana aproape de a se opri, iar vantul era deja o amintire. Schiori coborau de pe culmi spre drumul cotei cu tot cheful specific primei zapezi. Celebra coborare pe fund a provocat o ruptura de toata frumusetea in fundul pantalonilor Ralucai si vanatai mai mult sau mai putin insemnate in fundurile celorlalti temerari.

In poienita de sub 1400, unii dintre noi si-au adus aminte de copilarie si de gluma cu impinsul in timp ce altul statea chircit in spatele tau. Mihai si-a adus aminte, se pare, de mai multe aspecte ale copilariei, suparandu-se foarte repede si neavand un motiv foarte intemeiat, pe Banderas. Ajunsi in gara, unii au savurat un ceai pe la o cafenea langa hotel Sinaia, iar ceilalti au asteptat cuminti in gara unde au mancat ce mai ramasesera din sarmale carnati si alte cele. Acolo eu m-am chinuit cu omenasii care intrau sau ieseau din gara si lasau usa deschisa, desi era considerabil de frig. Dar cum ei ori ieseau, ori doar tranzitau gara intrand pe o parte si iesind pe cealalta, se pare ca nu ii afecta prea mult acest aspect. Taxandu-i pe fiecare cu zgomotosul „usaaaa”, cred ca raguseam daca ar fi trebuit sa mai stam o ora acolo.

Daca din Bucuresti trenul a fost destul de liber si am prins locuri, avand si norocul sa nu ne dea vreu proprietar de drept la o parte de pe ele (am mers cu nasul, remember?), nu acelasi lucru pot spune ca s-a intamplat si din Sinaia, unde trenul era mai mult decat full. Am mers, desigur, cu acelasi nas (vorba vine, acesta era altul) si probabil ca daca am fi incercat sa ne luam bilete nici nu ar mai fi vandut la cat de aglomerat era. A fost bine ca era cald, dar cele 2 ore si jumatate in cre am stat inghesuiti ca sardelele desi rupti de obositi nu au fost chiar placute. Dar am ajuns in final... un nou episod din lunga istorie patagon se incheiase. Urmeaza varful Omu, vom fi acolo pe 6 februarie, vino si tu!...

Comentarii (5)

...
scris de Florin Leahu, January 31, 2010

Bravo, Cappy, esti un geniu

...
scris de Il fenomeno :)), February 01, 2010

Bravoooooo Cappy!!!!! super articolul (sa laud si eu un pic modestul geniu )

Trebuie sa recunosc ca tare m-am amuzat aducandu-mi aminte de: mersul cu nasul, jocurile de carti, oftica lu'Banderas , frumosul apus de Soare, gustoasele SARMALE aduse de Cappy, ciorba de pui care semana cu cea de vita , ninsoarea de a doua zi, sapuneala de rigoare ... mda si durerea ingrozitoare ce se localizase la picior din cauze ramase inca necunoscute ... cu alte cuvinte o aplicatie care va ramane mereu in sertarul cu amintiri

ps. o sa imi aduc aminte mereu cu placere de Miorita deoarece aici a fost prima mea aplicatie cu Patagon ... si iata ca nu singura (trebuie sa marturisesc ca inca mai am premiul "aluna" primit de la Stan pentru ca am reusit sa cuceresc "cetatea" Miorita )

bocancika
scris de Florin Leahu, February 01, 2010

aluna era de la rambo, vezi ca vine in aplicatia urmatoare si daca vede ca ai uitat cine ti-a dat alua te-ai ars )

...
scris de Mirea Delia, February 01, 2010

well ... il fenomeno a omis anumite detalii sunt sigura ca pot sa imi rascumpar greseala comisa

Corectie :)
scris de justSorel, February 09, 2010

"Cum erau numai melodii usoare, de Craciun, ar fi fost chiar placut... daca nu ar fi fost atat de tare. Pana la urma Razvan reuseste sa provoace oprirea „lautarilor” (cred ca era vreo 2 noaptea deja)"

Sorel a gonit lautarii acasa!

Si pantalonii si i`a rupt si Coco!