Cu bune şi cu rele, cu plusuri şi cu minusuri am mai întors o filă din cartea cu povesti şi am ajuns la „fila” 2010 :), să speram că în acest an vom depăşi în intensitate experienţele din anul anterior ... ne am propus să facem 3 vârfuri de peste 2.500 de metri şi nu 2, să exploram mai multe peşteri ... şi, da, vom epuiza ca de fiecare dată pacheţelele cu mâncare :)).

După consultarea horoscopului, a oracolelor şi a karmelor am aflat că anul acesta va fi pentru patagoni un an plin de energii pozitive, de noroace nebănuite, de perseverenţă în bătutul munţilor ... şi nu numai, de viclenie în „împrumutatul” sandwich-ului apetisant al vecinului, dar şi în atingerea unor obiective îndrăzneţe.

                                             

Şi aşa, ca de început de an, am decis să descindem în forţa, având ca obiectiv Vârful Omu, cu ai săi 2505, 2507 sau 2511 m şi nu oricând ci iarna ... în februarie :) ... doar norocul şi energiile pozitive sunt de partea noastra :))

A trecut mai bine de o lună de la ultima aplicaţie şi nu cred că pot să vă descriu în cuvinte dorul de munte, dorul de patagoni şi nerăbdarea, care şi-au făcut loc în inima mea.

          Am numărat săptămânile, apoi zilele şi în final orele până când trebuia să plec iar spre preamăritul munte, rege peste restul formelor de relief, şi vă mărturisesc că au trecut tare greu :)). Cel mai greu mi s-a părut că a trecut noaptea dinaintea aplicaţiei ... orele mi s-au părut secole iar minutele ani, mă uitam din cinci în cinci minute la ceas şi parcă timpul stătea pe loc :)) .    Totul era pregătit ... hainele gata de a fi îmbrăcate, rucsacul stătea falnic la uşă, gata gata să sară de dimineaţă în maşină ... doar biletul de tren lipsea ... ahhh da am uitat că nu ne trebuia un astfel de obiect :))

 Tic ... tac, tic ... tac a venit şi ora plecării, cu viteza gândului am ajuns la locul întâlnirii, aceeaşi gara care ne primeşte de fiecare dată, aceeaşi linie, deja devenită faimoasă ca punct de întâlnire pentru patagoni ... şi ghiciţi ce ??? ... 12 patagoni şi 5 instructori pregătiţi pentru a-l cuceri pe mândrul munte, cu un nume atât de familiar nouă – BUCEGI, cel ales.  

Ar fi rebuit să fim mai mulţi dar vremea aspră şi codul galben – portocaliu – violet i-a speriat pe unii dintre noi şi au preferat să rămână la căldura căminelor ... fie vorba între noi ... nu ştiu ce au pierdut, şi în plus doar esenţele tari se păstrează ;) :)).

Tăcuţi şi adormiţi ne-am îndreptat spre trenul, ce avea să ne poarte până în Sinaia, de data aceasta nu era un biet personal, frate cu melcul, ci un accelerat cu mulţi cai putere :)). Am dat locurile confortabile din personalul nostru 3001 pe statul în picioare în preaslăvitul accelerat, dar s-a compensat cu rapiditatea cu care am ajuns la punctul de destinaţie.

Tot cu mijloace mecanice am urcat şi până la cota 1.400, doar ne respectăm :)) .... ehhh de aici a început greul ... lipa, lipa prin pădure, mai pe cărare, mai pe lângă cărare :). 

Peisajul era din ce în ce mai mirific, mai impunător cu fiecare pas pe care îl făceam, zăpada pe alocuri îţi ajungea până la genunchi şi  ... băieţii, da baieţii băteau cărarea în faţă astfel încât noi, cele 5.50 sau 6 fete să urcăm mai uşor :) . Poate vă întrebaţi de ce 5.50 ... păi e foarte simplu în această aplicaţie a fost şi Delia mică, un piticot voinic ce îşi făcea loc printre nămeţii de zăpadă şi printre cei 2 Roşii, care se întreceau cu munţii în înălţime ... ce-i drept este o diferenţă doar de câteva 0 – uri.

Mai cu o vorbă, mai cu o glumă ... mai cu un zâmbet am ajuns aproape de cabana mult iubită, casă a escapadei trecute, - Mioriţa şi nu mică ne-a fost uimirea când o mare de nori negricioşi ne-a învăluit ... dacă vă întrebaţi ce era ... păiii ... era acel cod galben – portocaliu – violet de care au tot trăncănit meteorologii de serviciu, care i-a indispus pe unii patagoni şi care i-a determinat pe unii apropiaţi mai panicoşi din fire să afirme „Delia, nu ai toate ţiglele pe casă! (lucru pe care îl ştiam deja deoarece mi-au căzut câteva de curând ... tot din cauza codului)... Delia, să mi te întorci teafără – 2 mâini, 2 picioare ... întregi de preferat!”

          Codul  galben – portocaliu – violet a venit însoţit de domnul temperatură îmbufnat, ce ne-a dat – 11° C, domnul vânt furios ce şi-a adus şi el o contribuţie considerabilă suflând în stânga şi în dreapta, şi nu în ultimul rând, domnul precipitaţii ce tooot plângea cu fulgi mici dar deşi. Toate acestea ne-au cam dat de furcă :), vizibilitatea a scăzut considerabil astfel încât marcajele erau doar nişte sugestii iar noi păream nişte pete colorate pe o pânză albă, ne deplasam îngreunaţi de vântul ce ne abătea de la direcţia prestabilită, de zăpada mare, de ninsoarea ce ne venea din faţă. Cu greutate am mers în aceste condiţii timp de mai bine de 3 ore până la Cabana Piatra Arsă. Fiecare minut ţi se părea o eternitate, gândurile se băteau cap în cap şi îţi grăiau „Gata, până aici! Nu mai pot! ... Dar, chiar nu mai pot! îmi e frig...îmi e cald, vântul mă suflă dintr-o parte în alta de parcă aş fi o frunză, fulgii aştia îmi biciuiesc faţa şi parcă sunt nişte ace, picioarele mă dor, nu mai pot!...tu nu auzi că nu mai pot!!! ... Daaar am zis că ajung la destinaţie, mă aşteaptă un ceai cald, un pat moale, haine uscate şi o masă împărătească, îmi doresc acest lucru ... Da, hai că pot! Trebuie să pot!”. Cabana îţi apărea în faţa ochilor după fiecare marcaj ... dar constatai că era doar un miraj.

          După lupte seculare, care au durat aproximativ 200 de minute am ajuns la măreaţa cabană Piatra Arsă, am crezut că nu mai ajungem o dată ... sincer, îmi venea să sar în sus de bucurie dar glezna m-a oprit :)).

Mai cu un ceiuţ ... mai cu un papanaş (da, Cori am mâncat papanaşi ... dar să ştii că m-am gandit la tine :D ) ne-am tras sufletul, agitat din cauza vremii, şi am stat la sfat ca şi moşnegii :)). De comun acord şi aproape în unanimitate am decis să înoptăm aici şi a doua zi să înfruntăm aceeaşi vreme 3 ore şi nu 6 cât am fi făcut de la casa Salvamont.  

Zâmbetul ne-a revenit pe buze, glumele şi ele au început să se ţină lanţ ... iar seara se arăta a fi una foarte plăcută.

 

Grupuleţe, grupuleţe sau toţi la unison am încins o joacă în zăpadă, o săpuneală pe măsură, o povestioară, o carte şi o masă mare patagonicească.

Şi că tot am ajuns la acest subiect, cum ar fi o aplicaţie fără jocurile de cărţi, nelipsite fiind şeptica patagonicească – marcă înregistrată (Mai, dar nu există Dumnezeu!!!! Nu există Dumnezeu!!! Adi :)) ) şi macao. Răzvan, tare ar fi vrut şi el un wist de această dată şi a întrebat cine are agendă, probabil sub pretextul că ne va preda, dar a fost o întrebare retorică :))  deoarece nimeni nu poseda un astfel de instrument, ca să nu mai vorbesc de pix :)) , de când am terminat eu facultatea ... de prin cretacic aşa, nu am mai întrebuinţat un astfel de instrument de scribălit ... rezultatul au fost 25 sau 30 de geno, după statut, în viscol în faţa cabanei şi apariţia filmuleţelor pe Utube :)) ... ceea ce a determinat îmulţirea persoanelor care au exclamat cu vârf şi îndesat „Dar nu-s normali! Dar nu-s normali!”.

Oboseala şi-a zis cuvântul şi a răpus pe rând patagonii, mai puţin pe Cappy, care săracu nu avea somn, sau avea şi i-a fugit, toate din cauze nebănuite şi neştiute de nimeni :)).

A doua zi ca nişte prinţişori şi prinţişoare ne-am trezit la ora 9.00, o dată cu fluierăturile lui Răzvan ce ne-a poftit pe toti, cu mic cu mare, la o înviorare în aerul curat şi rece de munte, în viscolul ce ne aştepta nerăbdător să mai vadă mai o genoflexiune, mai o fandare. În ritmul fulgilor de nea ne-am dezmorţit toate oscioarele şi încheieturile şi am făcut loc în stomac pentru mâncareeeeeee (cum ar spune unii, se ştiu ei cine!) şi un ceai fierbinte :).

Sa nu aveti agenda la Malaiesti La munca nu la intins mana!

Înfofoliţi am pornit din nou la drum prin acelaşi viscol năprasnic, dând pieptiş cu muntele.

Cu altă stare de spirit rezultată în urma înviorării, cu o vorbă – două,  am ajuns la Mioriţa, steaua călăuzitoare a patagonilor, de unde am început să coborâm spre Sinaia ... cum am coborât ??? ... cei care au rămas acasă or să ne invidieze :)) ... mai pe burtă, mai pe spate pânâ jos la vale :D

În ciuda anilor putere pe care îi avem fiecare, pitica neintrând în această categorie, am redescoperit copiii din noi, astfel încât nimeni nu a scăpat nesăpunit :)) :)) :)) , nici măcar cei 2 Roşii, cu înălţimiile şi greutăţiile lor, ... poate doar Codrin să fi scăpat.

Nici nu stiu când am ajuns în Sinaia deoarece timpul parcă a zburat, iar rapidul de primă clasă ne aştepta deja în gară să ne ducă spre casele noastre. În tren aceeaşi problemă – cea a locurilor, de această dată a fost chiar plin trenul, neavând loc decât pe hol, ca sardelele, înghesuiţi. Când am urcat în tren nu m-am gandit nici o secundă lângă cine o să nimeresc :)) 2 Roşii, falnici ca brazii în dreapta, Cappy şi Adi în stânga, eu mică mică mică la mijloc ... nu cred că vă puteţi imagina ce a putut să iasă ... pai vă spun eu : glume cu duiumul, centrul sau miezul glumei fiind ... aţi ghicit «eu!», hohote de râs şi ciufuleală mare ... iar când au terminat cu mine au venit la rând, unul câte unul – Adi, Simona, nouă în grup, prietenă cu mine de demuuult (ps. fie vorba între noi şi fără să vadă ea, cred că muuuult timp va mai trece până va mai vorbi din nou cu mine sau până când va mai merge cu noi la munte ... deoarece am uitat să îi spun că dacă eşti nou se practică un botez ... în glume, cum apă nu avem!) Corina Tudorică şi nu puteau să îi rateze pe Zorro şi Banderas, de nedespărţit ... poate doar de miliardele de fluturaşi ce le-au invadat stomăcelele, căci doar suntem în luna februarie, luna îndrăgostelilor :)).

Deşi, trenul a avut întârziere, timpul s-a scurs în hohote de râs, cauzându-le călătorilor serioşi, cu bilete şi locuri în compartimente  puternice dureri de cap (este vina CFR-ului că a întârziat trenul, nu a noastra!!!), exclamând la destinaţie, pe mult râvnitul peron «Dar nu-s normali! Dar nu-s normali!».

Şi, iată-ne ajunşi în oraşul nostru de dor şi jale – Bucureşti, ce ne aştepta cu un peisaj parcă deloc schimbat – troiene de zăpadă ce îşi schimbau poziţia la fiecare adiere de vânt, trenuri întârziate, maşini îngropate sub nămeţi, trafic haotic, oameni ranchinoşi, îmbufnaţi şi supăraţi pe soartă ... da, da, da nimic nou, nimic schimbat :) :D

Nici nu am ajuns bine în căsuţa mea de piatră şi deja mă gândesc la munte, la libertatea pe care o simt la fiecare ieşire, la următoarea destinaţie  ... dorul mă cuprinde iar şi încep a fredona în minte ...

«Dacă ai un dor ce te frământă

  Nu căta că-i drum obositor

  Hai prietene cu min' pe stâncă

  Pe cărările Bucegilor.

Pe cărări umblate doar de ciute

  Sub aripa Caraimanului

  Ai s-auzi poveşti necunoscute

  Spuse doar de glasul muntelui.»

David si Goliat Instructor si Cursant