S-au auzit multe povesti despre el, s-au vazut poze despre cum ar fi el, s-au cercetat harti si sateliti despre potecile ce il strabat, toata lumea stie aproximativ cam pe unde este el..credeti ca mai lipseste ceva? Aa...daa.. efectiv sa mergem la el!! El – marele Retezat..desi pare dintr-o bucata..retezata..de fapt sunt multe bucatele cu multe varfuri si vai ce alcatuiesc un peisaj ce doar cu ochii poti cuprinde, simti cum mintea se destinde si zambetul se intinde!

Urmarind aceasta logica, curajosii Patagoni pun la cale o noua expeditie. Dar ca sa trecem mai usor peste noaptea agitata de dinaintea oricarei plecari si ca sa ne pastram forţele, echipa de soc, pregatita sa treaca prin foc si para ca sa implineasca arzatoarea curiozitate ce s-a ţesut in jurul faimosului munte din inima naturii, s-a grupat inca de cu seara pe binecunoscutul peron din gara. Gara este ultimul nostru reper de agitatie, de civilizatie bazata pe materialism, si cu totii suntem mai mult decat bucurosi sa ne indepartam mancand pamantul de ea.. mai ales catre o asemenea destinatie... ce visam noi in tren, dar ce am vazut la faţa locului...

Cu mic cu mare, cu omuleti noi, cu omuleti cunoscuti, am infruntat cu tarie cele 7 ore si jumatate de mers cu trenul: mai o povestioara, mai un pui de somn, ca vorba aceea, uitasem cu totii cartile de joc acasa!

Se face si dimineata intr-un tarziu si de la o statie, mai sa incepi te intrebi cat mai avem..ghici cine vine... la micul-dejun: Pitica in persoana cu bunul ei prieten munţoman, Mihai, amandoi debordand de voie buna si veselie. Ei, asa, parca iti mai vine cheful de trezire.

 

Nu dupa multa vreme ajungem in gara numita sugestiv “Subcetate”, un loc lipsit parca de oameni, dar nu avem asa multa vreme sa ne dezmeticim ca ne trezim iar captivi, de data asta intr-un microbuz care urma sa ne duca si mai aproape de poalele munţilor cu cer albastru. Mergem noi incetisor cand la un moment dat, ne oprim... loc de popas, oare? Nu nu! Ii recuperam pe cei 4 fantastici care au avut indrazneala de a merge cu masina... in ordinea numerelor de pe tricou, dupa principiul “ladies first”: Delia mareeeee si un pic adormita, dar vesela si cei trei siamezi, dupa cum ne spun povestile batranilor Patagonezi: Balanel, Ciaunel si Miaunel. La fel de adormiti. Parca parca se mai intregeste echipa si ne gandim deja cu drag la pozele pe care le va face Balanel cu magnificul sau aparat.

Intr-un final, dupa ce incepusem deja sa derapam si sa ne uitam cu puţina temere la prapastia de langa drum, ajungem la capatul traseului nostru..motorizat. De aici inainte suntem pe cont propriu, adica pe picioarele proprii.

Si pornim! Incetisor, pe drum de munte, mai pe ocolite, mai pe potecuţa, mai pe langa razele de soare, pana cand  intram in padure si acolo la cararea ingusta. Mary a fost un pic mai curioasa si a mers inainte, probabil a vrut sa ne avertizeze de pericolele montane. Daca era si Ella cu noi, cred ca o convingea sa nu se mai aventureze in natura dezlanţuita fara sa stea intr-un clopot de sticla, cunoscatorii stiu de ce.

Noi, cu Renbo la conducerea monomului ne-am odihnit mergand si am obosit stand dar noua ne place de ea oricum. Asa ca pana am prins-o pe Mary din urma, saracuta, se cam plictisise. Mai o poza, mai un bulgare si parca pe nesimţite am ajuns la preavestita cabana Genţiana... spaima din munţi ce apare in toate povestile celor care au mai trecut pragul acelei asezari.

Dupa ce facem cunostinta, noi cu cabana si cabana cu noi, punem de o masa sanatoasa ca sa putem alerga precum capriţele de munte. Nu trece mult ca Razvan striga adunarea si Pe Cai! Crezi ca ai timp de siesta si digestie? Poate pe varf, ca altfel nu imi explic cum ti-a putut trece prin cap asa idee natafleaţa.

Si Cori parca a mancat praf de zbor ca avea aripi, nu picioruse sa mearga prin zapada.. Coriiii...nu ne alearga Zmeul cel rau din spateee!!! Da, am facut un sprint mititel, tot eram in timp. Ce sa mai stai sa facem poze!? Noroc cu Dorin ca a pacalit-o sa ii dea niste ceai, ca altfel nu cred ca se oprea deloc.

Am avut parte de o vreme ca in povesti, doar soare si norisori pufosi alb-laptosi care te imbiau la relaxare. Maratonul l-am pornit dintr-o vale si de jur imprejur ne pazeau crestele inalte, totul presarat cu zapada alba ca de frisca iar din loc in loc ieseau mici braduţi, jenepeni pe numele lor adevarat, ce intregeau tabloul. Era atat de multa liniste si soare, o lumina stralucitoare de la razele soarelui ce parca ne asteptasera in tot acest timp sa venim ca sa ne rasfeţe. Practic mergeam pe fundul unei caldari care era deschisa doar spre nord, locul de unde porniseram.

Facem noi un popas de-o gura de apa, moment prielnic pentru stabilirea traseului in continuare. Razvan si Corina si alti caţiva viteji inainte de lupta decid sa ajunga pana la varful Retezat si noi restul sa mergem la varful Peleaga, dar stabilim mai clar cand ajungem in Saua Bucurei. Credeţi oare ca exista un traseu bine delimitat catre acest punct de popas? Sa va explic cum vine acest traseu: un pic spre dreapta prin nameţi, Cappy cel puternic deschide calea innotand un pic, urcand omatul ce-i ajungea pana peste para-zapezi, apoi de la un moment dat un pic spre stanga cu un pui de popas pentru strangerea trupelor si o binemeritata hidratare sub soare.

 

De acolo insa.. nu mai avem incotro, traseul merge un pic... direct in sus. Asa ca Razvan a simtit nevoia sa fie cu un pas mai aproape de cer... si implicit de soare... s-a simtit precum Icar, numai ca el nu avea ceara ca si predecesorul sau, punea la bataie propria lui piele de pe fata ce a ajuns un pic bronzata. Cu pricepere si mai ales, multa viteza, Razvan “cioplea” prin zapada scarile catre Sa si noi restul il urmam precum urmeaza puii de gaina closca.

Si am ajuns in vestita Saua Bucurei, din care vedeam lacul cu acelasi nume, lacul Bucura, de fapt presupuneam cam pe unde ar veni el, deoarece era complet ingheţat si acoperit de zapada. Era incredibila privelistea... sa fi pictat asemenea splendoare, n-ai fi putut crede ca exista in realitate. Totul era intr-o neclintire de parca asa ar fi fost de cand veacul, crestele inzapezite, vaile si mai ales soarele ce le aducea stralucire si caldura, parca te transportau intr-o cu totul alta lume, mai aproape de cer, de nori, de bucurie.

Nu stam insa prea mult pe ganduri si o luam voiniceste spre varf. Primul varf doborat a fost Custura Bucurei, cu ai sai 2370m. Dintre vitejii de dinainte doar Razvan si Corina s-au indreptat spre varful Retezat, restul trupei vesele sub soare a mers catinel catre Peleaga.

Si noi... acum eram deja relaxati, ca am ajuns repede, ca ce frumos e afara, ne mai povestea Cappy cate si mai cate, si astfel au venit din urma noii pui de Patagoni, Bogdan si Alex, hotaraţi sa nu rateze niciun moment de plimbare printre creste.

Si astfel ne-am apropiat incetisor de varf, printre poze, prin zapezi, pe potecuta pe langa creste, ne bucuram de fiecare clipa de soare, de fiecare moment de liniste si voie buna. Acu’... obosisem oleaca si ne-am gandit sa mai facem inca un popas (ca doar din sfert in sfert de ora ne opream spre bucuria tuturor, nebagand de seama ca soarele totusi voia si el la culcare la un moment dat, cand mica Delia a scos mana cereasca din geanta.. snitzele adevarate garnisite la desert de ciocolata alba.. ce ne-am fi putut dori mai mult?? Poate doar sa fim pe varf la acest festin?

Dupa ce ne amagim noi un pic foamea, continuam urcusul si intr-un final, cand unii dintre noi erau aproape sa renunţe si s-au depasit pe ei insisi ca sa ajunga, cand credeau ca nu mai pot inainta si voiau sa se intoarca, ne-am adunat impreuna pe faimosul Varf Peleaga, la 2509m... ce faci diseara? Hai sa ne intalnim pe Peleaga! dimineata suntem in gara si la apus, ne vedem pe varf. Coboram impreuna. Ce zici?

Dar pe varf ne astepta... o surpriza... noi speram la liniste si armonie, la caldura si timp pentru relaxare... ce am gasit a fost indicatorul aproape complet ingropat in zapada si un vant de te lua pe sus, nu inainte sa iti intre in oase fara vreo intentie sa te lase cumva sa te incalzesti. Asa ca ne-am adunat repede, zgribuliţi unii in alţii, am facut cateva poze, am salutat si varful Papusa si repede inapoi la adapostul crestelor.

Ca sa coboram pana in adapostul vaii prin care, la dus, am facut sprint, am mers intr-un organizat monom, urma peste urma, pas peste pas, Cappy iarasi a fost omul de baza ce testa terenul si care ne-a scos la liman. Nu mai amintim acum de binefacatoarele stafide ale lui Alex & Bogdan, ce parca au fost ca cireasa de pe tort dupa aventurile de pe munte.

Apoi iar intrecere pana la cabana, ca numai inserarea ne mai ţinea companie si totusi nu e frumos sa te feresti de gaurile din zapada prin intuneric. La cabana, dupa un mult-asteptat litru de apa, ne-am pus iar sa mancam, de data aceasta, mai linistiti pentru ca urma doar somnul binefacator.

In cabana, la mansarda de dormit nu a fost chiar asa rau; daca puneai la socoteala concertul de capete ce interacţionau direct cu grinda, avea chiar un farmec aparte. Si mi se pare absolut firesc ca in mijlocul naturii sa nu ai nevoie de electricitate. Cum adica, nu ai frontala? Nu? Atunci s-ar putea sa mai numeri cateva cucuie in plus! Dupa cateva chicote inabusite s-a lasat tacerea odihnitoare ce a facut sa treaca precum o clipa noaptea neagra.

Dimineata, iarasi fuga, repede, ce sa mai mananci, acum cobori, nu ai nevoie de asa multa energie, e vreme altadata, microbuzul nu sta dupa noi, hai! hai ! hai! si pornim prin padure inapoi spre civilizaţie, nu fara un zambet larg privind in urma la muntele primitor.

Am luat microbuzul si cand sa parasim poalele munţilor vedem o campie de branduse si toporasi cum numai la munte poti gasi, asa ne-am bucurat ca erau toate inflorite...

Apoi iar am ajuns in gara noastra mica, unde am reusit sa luam si micul dejun si pranzul, 2 in 1. Si dupa cele 7 ore de calatorit, eram toti in continuare cu zambetul pe faţa.

A fost o expediţie tare frumoasa din care am folosit fiecare moment, ne-am incarcat plamanii de aer curat, mintea s-a eliberat de griji si ochii s-au clatit dupa atata atmosfera urbana. Abia asteptam sa descoperim ce minunaţii mai are natura pastrate pentru noi, cei ce iubim frumusetea si linistea.

[ Cappy ar mai adauga ca doar pentru voi a fost surpriza vantul si zapada de pe varful Peleaga, ca unii dintre noi au mai infulecat o masa in tren – RENbo sa traiasca – si ca nu ai mentionat nimic de lacul de la Subcetate – poza cu mine si Bandy va aparea negresit in acest articol! ]